Ma alung in cuvinte

Desi, in fond, fumul molcom al unui singur dor ma invaluie uneori, trec peste totul parca prea nepasator. Pieptul imi remura usor a renuntare, dar sudoarea rece nu mai lasa urme adanci in trup. Ehe, ce mai stiti si voi? Trupurile de textila, plastic si arome se preling absurd pe caile usoare. Cand ma voi topi in vacarmul lor, vacarm ce acopera soaptele unei visari, am sa imi gasesc linistea. Am sa uit ca totul poate fi si altfel. Am sa te uit, nu, n-am sa te uit pe tine, ci am sa ma uit pe mine. Pentru ca tu nu esti decat o plasmuire de aspiratii, esti doar visul din zori din care ti-e teama sa te trezesti si il continui pana isi pierde irealitatea, tu esti granita dintre ceea ce vreau si ceea ce ma face sa ma pierd.
In "Iuda lui Leonardo" singurul demn sa ii imprumute Iudei chipul este cel care si-a tradat iubirea pentru mandrie. Nu, nu am sa continui ideea pentru ca un cuvant nu isi are rostul, cuvantul, unicul care mi-ar da sens nu s-a nascut de pe buzele mele si n-o va face.
De ce din articolele mele isi iteste capul mereu parca un dor? Da, e dor. Da e dorul cuiva. Dar nu mai e demult dorul cuiva anume, desi.. Desi.. Ei bine, desi tu imi porti degetele peste litere, fiecare dintre ele o bucata palpabila din mine. Intre varful degetelor si s si e si alte cateva simt un zambet. Pe i si u si b si altele le strivesc adesori pana se transforma in m si a si n si d si r si i si e.
Desi aici, in coltul asta retras de lume ar trebui sa fiu sincer, caci doar eu imi voi fi auzit tanguirea, nu mai stiu daca cuvantul mi-e cel al adevarurilor. Nu mai stiu daca totul nu a devenit decat un carnaval de cuvinte, un carnaval la care mastile nu sunt decat pentru a ascunde fete ce nu vor sa fie vazute, fete ce se stiu neputincioase a minti.
Dar ce imi pasa...
Nu te am deci nu te vreau. Si degetele simt asprimea lui m si a si n si d si r si i si....

Prea obosit

in vis il desenez pe vreau.mana,tremurand a realitate,ezita, dojenind neputinta culorilor prea pale.doar rosul prelins din rana adanca,provocata de asprul penel,sfideaza renuntarea.cuvintele ce au murit pe buze, isi imprastie seva amara in zori...

pot spune aproape totul in cateva cuvinte cand yahoo-ul ma constrange...
dor

Re:Bantuit

Astaseara ar trebui sa fie cpl, dar obiectivele reci, necesare nu ma ating acum.
Vreau sa scriu pentru ca... ei bine, nu ca de obicei, pentru ca am sa o fac sentimental, ci din contra, pentru ca am sa o fac rational.

Intr-un fel sunt ca marinarii care intotdeauna duc dorul marii. Marinarii, care se avanta pe mari furtunoase, fie pentru a sfida stihiile sau a-si supune teama, fie pentru promisiunea comorilor ingropate pe viitoarele tarmuri. Sub biciul ploii si asaltul marii, deopotriva haituit de ceruri si adancuri, mana ii oboseste pe carma ce se zbate. Sfarsit, sub cerul ce se va insenina, se va intinde pe spate si isi va trage sufletul. Stie ca va rezista si urmatoarei furtuni, dar trupul ii e parca prea obosit pentru o noua lupta. Va decide sa ancoreze la primul tarm, chiar daca nu e cel visat. Probabil, mai tarziu, revigorat de seva pamantului, se va avanta din nou pe mari spre tarmul ce si l-a promis sau poate va accepta pentru totdeauna desfatarea linistii. Linistea va fi insa aparenta, pentru ca dorul, promisiunile tarmului, ii vor suiera in continuare in suflet starnind teama ca tarmul a fost inghitit de ape sau ca altcineva a ajuns la el inaintea lui. Teama de prea-tarziu.

Intr-un alt fel sunt ca bigotii care, cautand un punct de sprijin si l-au ales pe Dumnezeu. Pentru ca el nu e prezent, pentru ca in El trebuie doar sa crezi, pentru ca nu iti trebuie dovezi, pentru ca El are putere asupra tuturor cele ce sunt si mai ales pentru ca iti ofera promisiunea unei fericirii viitoare. Da, e usor sa crezi in El. Dar sub loviturile succesive, cand tu il invoci pentru prima oara cu adevarat, cand simti ca totul in jurul tau se prabuseste si ti se rapeste totul, atunci El refuza sa apara. Iti spui ca te supune unei probe si iti reamintesti promisiunea fericirii. Si mai rezisti. Un timp... Cand norii devin din ce in ce mai negrii in jurul tau, incat nici lumina Lui nu ar putea sa ii strabata, incepi sa il urasti pentru ca poate fi atat de rece, ca te poate supune atat de usor unor probe atat de grele, incepi sa nu mai vezi in El iubirea ce ti s-a promis. In mod sigur tu nu ai face asta unei persoane pe care o iubesti, nu ai putea privi atat de nepasator flagelarea ei, si mai ales cand totul ar putea fi oprit la un singur semn din partea ta. Incepi sa il urasti din ce in ce mai tare, iar apoi sa urasti partea din tine ce l-a iubit. Te gandesti ca daca i-ai fi incalcat poruncile, doar zece, dar cu mult prea multe nuante, ti-ai fi pierdut sufletul in ghearele diavolului. Asa ti-ai pierdut insa trupul in cele ale unei vedenii. Ai renuntat la viata, ai renuntat sa simti, ai renuntat la tine, la trupul tau pentru El cel care refuza sa iti demonstreze ca exista. Ai nevoie de o dovada telurica a fericirii. Si atunci, urandu-L, iti privesti mainile, pieptul, intregul trup si primesti o noua promisiune a fericirii, una mai apropiata, mai realista, mai sigura si mai usor de obtinut. Te arunci in viata si il uiti pe El, urandu-L, urand partea din tine care Il iubea, urandu-i pe cei care Il iubesc. Dar stii ca e doar ura neputintei. Stii ca, obosit , probabil te vei intoarce la El intr-un tarziu. Nu stii insa daca nu va fi prea tarziu, daca El isi va mai tine fagaduiala de la inceput. Teama de prea-tarziu.

Intotdeauna reusim sa constrangem fericirea in cateva scopuri. Mereu ne punem, pentru moment, toata increderea in ele si alegem caile necesare, chiar daca nu sunt usoare. Daca insa drumul pare prea lung sau doare, atunci se cheama ca am ajuns la rascruce. Poti decide sa continui. Se cheama curaj sau nebunie dupa caz. Iti poti alege noi scopuri chiar si numai simulacruri ale fericirii. Se chema resemnare sau lasitate. Ai tradat scopul si te-ai tradat pe tine pentru ca ai simtit ca scopul te-a tradat. Poate doar o mica neintelegere momentana. Daca vei alege calea resemnarii, s-ar putea, sedus si in complacere, sa te afunzi prea mult in jungla pestrita a scopurilor comune si sa fii incapabil sa gasesti drumul inapoi pana la rascruce. Daca alegi drumul curajului atunci s-ar putea sa cazi istovit din ce in ce mai des, dar sa te ridici de fiecare data si sa continui sau ai putea sa iti pierzi speranta crezand ca drumul te poarta catre nicaieri si sa incerci sa te intorci la rascruce, sfarsind intr-o ratacire continua pe meleaguri insingurate. Fiecare pas, pe oricare drum, va fi greoi de teama ca ar putea fi cel care te indeparteaza definitiv de rascruce. Teama de prea-tarziu.

In momentul deciziei o intrebare se infiripa in corzile inimii celui care alege. Oare nu chiar tarmul urmator era cel promis? Oare nu chiar in momentul urmator norii s-ar risipi, iar El m-ar mangaia? Oare nu chiar rascrucea urmatoare e ultima? Teama de prea-devreme.

Ceea ce voiam nu poate fi. Pentru ca nu mi-e suficienta puterea ta de simbol. Pentru ca ea e arificiala, indusa de mine. Am vazut lucruri in tine care stiam ca nu sunt, dar pe care ti le-am atribuit pentru ca mi-ai parut ca esti singura demna sa le poarte. Te-am incoronat pentru o zi. Pustiul a inflorit pentru o zi. Si totul doar in ochii mei.

Visarea m-a tradat. Trebuie sa fi fost umanist prin felul in care v-am privit atata timp. Dar visarea m-a tradat. Urmeaza tradarea mea. Aleg renuntarea. Stiu ca poate imi va fi greu sa imi infranez felul de a fi, copilul visator din mine. Am sa fiu tatal care, in intunericul camerei, va crapa usa lasand un firicel de lumina sa patrunda inauntru si se va deplasa pe varfuri pana la patut, se va apleca, sarutand molcut copilasul ce doarme si asigurandu-se ca doarme, pentru ca mai apoi sa se strecoare in patul conjugal, alaturi de o noua cucerire. Copilul va invata cu timpul sa o accepte, dar pentru inceput, totul trebuie ascuns de ochii lui si mai ales ceea ce el nu ar intelege si ar infiera ca pacat.

Am sa fiu din nou cel care va sopti povesti, dar cand buzele nu imi vor mai fi uscate... Si-atunci te voi povesti pe tine, cea fara nume


Oriunde m-ai astepta

Am sa intarzi un pic...

Cu bine,
Draga mea copila

Cineva special

De ceva vreme vreau sa scriu despre cineva foarte apropiat si foarte important pentru mine. Face parte din ceea ce sunt si simt ca fara acel cineva nu as putea trai. Ne cunoastem de-o viata. Suntem nedespartiti. Am copilarit impreuna, desi la inceput nici nu i-am ghicit prezenta. Adolescenta a insemnat primul pas in tensionarea relatiilor noastre. Cum spuneam, eram nedespartiti, dar serile in care ieseam la baute ii faceau rau. Tacea insa chitic si de dragul meu indura. A doua zi era posomorat, insa tacea in continuare, nu imi reprosa nimic. Facultatea, cu stilul meu de viata hazardat, paliativ sau doar uitare a unor lucruri pe care mi le doream si refuzau sa apara, a inceput sa influenteze in mod negativ relatiile dintre noi, iar el satul de oprobiu a inceput sa imi reproseze, a doua zi, noptiile pierdute, faptul ca iar am venit abtiguit acasa, ca ritmul meu de viata il va distruge. A inceput sa tipe din senin la mine in vazul lumii, unde nu aveam cum sa ma apar decat tinand capul ridicat si mergand mai departe, pe terenul de tenis, in club... Fiecare repros al lui ma durea. Si asa am inceput sa ne certam si sa ne tot certam si pana la urma cel mai destept dintre noi, exceptandu-ma pe mine, ceda. A inceput sa mi se planga ca se simte din ce in ce mai rau si sa ma roage sa merg cu el la doctor. Nu am facut-o. Mi-era teama ca mi se va spune ca saracutul e bolnavior si ca va trebui sa am grija de el. Ori orele pe care le-as fi petrecut in oras, in club, la tenis, etc. ar fi trebuit sa le sacrific sanatatii lui. S-a suparat pe mine. A spus ca sunt egoist si ca nu imi pasa. I-am dat dreptate. Am ramas certati.
Sper sa ma impac cat mai curand cu el, ficatul meu.

Bantuit

Melodia asta ma bantuie: Secondhand Serenade - Fall for you. Mai exact ma las bantuit de ea. De altfel acum, cand scriu postul asta incercand sa scap de asaltul unui singur gand faramat in explicatii, urmari logice si tristete, e singura melodie din playlist pusa pe repeat. "Because a girl like you is impossible to find"... Orele tarzii, precedate eventual de dezmatul catorva beri, nu mi-au adus decat intunecare. La fel cum mi-am simtit seninatatea din ultimul timp, mi-am presimtit starea de acum. Ca de obicei, orgolios, incapatanat, imbatat de sine, nu gasesc cuvintele potrivite in care s-o supun. Ciudat cum ii reprosez Lui, divinului, hazardului sau oricum I-ar spune, ceea ce mi se intampla sau, mai bine spus, mi se refuza. Nu am fugit niciodata de -"durere" sau "suferinta" sunt cuvinte prea mari- ceea ce m-ar fi putut rani, pentru ca ceea ce ma doare e ceea ce ma face veridic. Ba chiar, in seara aia, temator ca tu esti tematoare sa nu ma ranesti am facut-o cu mana mea. Ca nebunii din filme care smulg arma alba din mana ce-i ameninta doar pentru a duce la capat sentinta acelei maini, doar pentru a demonstra ca teama, tremurul din mana proprie nu exista.
Mi-am trait viata doar cerand simtire, dar nu vreau doar gusturi amarui.
Cum sa mi te scot din sange, cand el pulseaza de tine? Cum sa mi sa te alung din minte, cand fiecare gand se naste din, prin si inspre tine? Cum sa ignor totul cand totul esti chiar tu? Nu stiu daca vreau sa te uit, pierzandu-te astfel definitiv doar din teama ca speranta nu va mai avea nici nume si nici aripi. Pentru ca fara tine in mine as fi aproape gol. Cand fiecare lucru e doar o prelungire a ta, cand fiecare soare nu-si poarta razele decat pe chipul tau. Cand nici macar nu stiu daca tu esti in mine, sau e doar ceea ce ar fi putut sa fie. Cand am pierdut atatea doar crezand intr-un lucru. Cand am pierdut si mai multe atunci cand, razbunator pe voi, pe ceea ce nu am inteles, pe ceea ce nu ati inteles, am fugit de mine si m-am ascuns in ceea sufletul ma avertiza, cand furios, cand plangaret ca nu e culcusul meu.
Nici macar nu stiu daca tu ma dori. Ma dori tu sau puterea ta de simbol? Ma dori tu pentru ca tu ai fost raspunsul la intrebarile mele? Ma dori pentru ca celelalte raspunsuri imi par seci, perfide sau doar alinatoare? Poate ma doare doar faptul ca pot fi in atatea feluri, in unele nu pana la capat, incat as putea sa imi alung nefericirea in confirmari a ceea stiu ca aproape sunt. Dar pretul? Pretul merita? Cand vei mai aparea, cum as putea sa iti astern la picioare ceea ce am fost? Cum as putea sa ma lepad de ceea ce am devenit? Singurul lucru care ma opreste sa fiu acum fericit sunt eu. Dar cum as putea sa ma lupt cu mine cand eu sunt mai puternic decat mine? Cum as putea sa imi reneg felul, cum as putea renega lucrurile pentru care am ales cai ce stiam ca nu vor fi usoare? Pentru ca nu te gasesc in alta?
Am trecut astaseara pe langa lumanarile stinse de pe marginea apei, unde acum cateva saptamani au murit 4 tineri, 4 pusti si mi-am adus aminte de intrebarea retorica ce troneaza in cartea pe care o citesc acum, "Copilul-umbra", "O sotie careia ii moare sotul se numeste vaduva. Un sot careia ii moare sotia se numeste vaduv. Un copil caruia ii mor parintii se numeste orfan. Dar cum se numeste cineva caruia i-a murit copilul?". Cum se numeste cineva caruia visul abia ii mai respira?
Ma dori pentru ca nu mai e vremea coincidentelor, a hazardului ce ne-ar da sansa sa ma vezi cum sunt. Sa ma cunosti aproape pentru-ntaia oara. Puzzle-ul care sunt are atatea piese lipsa pentru tine... Si asta pentru ca obisnuit sa le ascund de orisicare, am uitat sa le scot din coltul meu ferit si nu ti le-am daruit. De fapt, uneori imi pare ca nici eu nu am sa-l termin niciodata...
Vorbeam de El si de reprosurile mele. Astaseara as fi vrut sa stiu ca ma priveste. Am vazut jumatate de luna, ca si cum el si-ar fi mijit ochiul sa priveasca mai adanc in mine. Dar cat de adanc, din moment ce pare intotdeauna ca sufletul nu mi-l vede? Nu vede ca totusi mai cred in ceea ce cred ca e El. Nu vede ca ura celor care au renuntat la prea multe pentru mai nimic, a celor invidiosi pe drumetii cailor usoare, incepe sa imi sopteasca peste umar. Inca imi mai port semet fruntea, inca mai par sa sfidez neajunsul, inca mai zambesc impacat, liber, superior, dar in privire mi se strecoara perfid nelinisti.
O vorba mai mult sau mai putin din popor spune ca "Nimic in viata nu e usor!". Dar de ce trebuie sa fie totul greu? Totul meu? Totul meu inseamna un singur lucru de care imi pasa. Singurul lucru de care imi pasa e doar un cuvant aflat atat de nedrept pe buzelor oricui. Caci doar cuvintele ne mai salveaza uneori. Cuvintele, cuvantul ce te poarta pe aripile lui, curatandu-le, intinerindu-le pe ale tale.
Vreau o lume muta, dar care sa stie sa vorbeasca cu ochii. Vreau ceea ce sunt obligat sa ofer. Vreau sinceritatea mai puternica decat oricare impuls. Nu ti-as cere nimic pentru totul ce ti l-as oferi.
Secolul comunicarii ne condamna la cuvinte. Dar cum as putea sa ma reduc la niste biete-ncrengaturi de litere? Cum ar putea ele sa ma cuprinda? Cum as putea sa imi picur toate intelesurile, tot sufletul ce-a devenit neincapator din cauza ta, in ele? Si cum ai stii tu mai apoi sa ma culegi din ele?
Sunt slab in fata ta si tu nu intelegi ca doar in fata ta. Nu intelegi ca sunt slab pentru ca sunt sincer, pentru ca in fata ta sunt doar copilul din mine. In fond "puterea" e doar proiectarea convingatoare a nepasarii asupra celorlalti. Ori cum as putea fi puternic in fata ta daca sunt doar un copil, cum as putea fi puternic daca nu te pot minti, daca imi pasa?
"And i will fall for you"
Am iesit la o tigara pentru ca acum cateva minute cuvintele refuzau sa se mai nasca. Nici acum nu vin usor, dar vreau sa scormonesc dupa ele adanc, din ce in ce mai adanc, inlaturand asemenea foilor de pe o ceapa, foile sufletului meu. Vreau sa ajung la miez, chiar daca asta ar insemna ca ochii mi-ar lacrima, vreau sa ii simt gustul un pic acrisor, sa simt cum imi inteapa limba, sa simt cu trupul ceea ce-mi bantuie inima.
De ce bantuie? de ce cuvantul asta de atatea ori? Pentru ca nu am reusit sa iti pastrez chipul. Pentru ca in mine, tu esti doar un zambet de copila si lumina ce se joaca in doi ochi caprui. Pentru ca de fapt, nu stiu daca tu esti tu sau esti doar tot ceea ce am simtit ca imi doresc.
Si daca ai citi asta, oricine ai fi si mai ales tu, ce ai intelege? Nu am stiut sa iti vorbesc. Nu ai sti sa ma asculti. Pentru ca ceea ce nu se naste din miscarea buzelor nu te atinge. Pentru ca esti ca mine cel de uneori.
Simt ca pierd controlul cuvintelor cu cat somnul ma invadeaza din ce in ce mai mult, purtat de cei 4,5% repititivi. Controlul de fapt nu l-am avut niciodata. Si daca as striga ceea ce m-apasa, spre tine sau spre ceruri, poate doar ecoul mi-ar raspunde, ecoul fiind tot eu.
Prima oara cand totul a venit de la sine, cand am incetat sa imi pun intrebari, sau cele pe care mi le-am pus le-am lasat fara raspuns, prima oara cand m-am simtit slab, temator ca as putea rani, prea temator... Si cand zambetul de copila ti-a disparut si am stiut ca eu sunt cel care ti l-am intunecat ce puteam face, eu cel de atunci, decat sa ma intunec la randul meu si sa ma condamn renuntarii? Am vrut sa ma rup de tine cu totul si am crezut ca am facut-o, dar cu fiecare cautare, fiecare esec gandul mi se-ntoarce la tine. Te-am vrut din nou mult prea tarziu, tarziu pe care il simteam de altfel cu toata fiinta. Dar nu am mai dat inapoi sau cel putin nu din prima. Tarziurile raman intodeauna prea tarziuri...

Schita

Statea ingadurat pe marginea patului cu fata sprijinta in palme. Isi simtea capul greu, sub apasarea norilor de ganduri. Inima ii era si mai grea. Ar fi vrut sa opreasca totul in loc, sa aiba timp sa uite sau macar sa invete sa fie altfel, ceea ce totuna era la urma urmei. Era in pragul renuntarii. Trebuia doar sa izbeasca cu putere usa banalitatii de zidurile lumii, sa o cutremure astfel incat ea sa ii simta puterea, puterea si furia din spatele ei. Ganganiile, de un galben scarbos, innegrit de intunericul crapaturilor in care se ascundeau, ar fi fugit speriate, iar restul, cei ca el ar fi simtit chemarea si ar fi pornit hotarat impreuna, demoland bucata cu bucata lumea cu o ferocitate demna de ura ce ii stapanea acum. Locul asta bantuit, lumea lor, a celor ce nu erau ca el, ca ei, rasuna in fiecare seara de desfrauri si indiferenta. Pasise de cateva ori peste pragul prafuit, dar nu se putuse hotori sa ramana, speriat ca ar putea pierde lumina de afara ce o purta in el. Isi facuse chiar cateva cunostiinte in intunericul sfasiat de zboruri de lilieci, nepasatori in orbirea lor, ghidandu-se doar dupa cuvintele, prea multele cuvinte ce se inaltau in rotocoale, impleticindu-se cu aripile lor decolorate. Cei dinauntru paseau arareori in lumina de afara si asta doar pentru a cere cate un favor sau doar pentur a mai arunca o ocheada perfida la cei ca el ca mai apoi sa se intoarca in lumea lor de umbre pentru a rade impreuna cu ceilalti de cei de-afara. Nu ii pasase prea mult de ceea ce era in jurul lui, incercand sa ignore ceea ce l-ar fi pierdut pe el, cel de acum. Dar loviturile venisera una dupa alta, vazuse cerul sfidandu-i ardoarea, refuzandu-i ceea ce lui i se paruse meritat si se simtea pregatit sa primeasca. Ar fi vrut ca totul in jurul lui sa moara. Cel putin ar fi scapat de intrebari, de repercursiunile faptelor celorlalti, de neputinta lui in fata seninatatii celorlalti, de neputinta lui de a se schimba. Asa, daca totul ar fi murit, nu ar mai fi trebuit sa se schimbe pentru nimeni. Ar fi urmat, poate la scurt timp si moartea lui, dar asta nu il deranja prea tare. Ar fi murit singur, asa cum ar fi facut-o de altfel si printre ceilalti. Dar nu, el nu putea sa se uite pe sine, stia prea bine, ca se va simti slab la prima ridicare a pumnului ce urma sa razbeasca prin scoarta lumii. Nu, el nu era asa. Stia ca asteptase destul, pastrase tot ceea ce ii paruse frumos in el, dar rasplata intarzia sa apara. Aparuse, unii i-ar spune invidie, durerea lui in fata a ceea ce parea fericirea celor care nu erau ca el. Si se simtea nedreptatit. Spuneam ca pasise de cateva ori in moliciunea intunericului de dincolo de usa. O facuse pentru a toci ceea ce era frumos in el si prin urmare slab. Si reusise sa uite de cateva ori de lumea lui, imbatat de aroma nepasarii si a libertatii sfidand moralitatea, dar nu fusese in stare sa mearga pana la capat. De fapt asta il enerva cel mai tare, faptul ca fusese slab, ca inca nu stia daca sufletul sau ratiunea sa si-o asculte. Stia si se simtea diferit atat fata de cei dinautru cat si fata de cei din afara. De fapt, intre noi fie vorba, el era unul dintre cei care stateau in pragul usii, mereu nehotarati daca sa faca pasul, mereu alegand sa ramana, dar simtind chemarea seninatatii din spatele schimbarii. Lui i-ar fi oferit imbratisarea tandra atat lumina cat si intunericul, dar asta il facea de fapt un exilat a doua taramuri.
Ganduri, prea multe ganduri. Incearca sa le risipeasca fluturandu-si mainile pe langa cap, ca si cum gandurile lui ar fi doar un roi de muste ce bazaie continuu. Se ridica usor, se indreapta si priveste in jurul lui. Se spala, se imbraca cu grija, si cu un zambet abia perceptibil paseste in noaptea ce se lasa greoi, ca o cortina peste lume. Zambetul lui pare cel al unui copil, privind pentru prima oara curcubee, iar ochii lui negrii, de culoarea noptilor de iarna, poarta o lumina soptind cuvintele pe care nu le-a spus vreodata. Simte inceputul schimbarii, nu a lui, ci a celorlalti, nu a celorlalti ci doar a cuvintelor, nu a cuvintelor spuse, pentru ca ele nici nu conteaza, ci a celor soptite de lumina-i din privire. Va stii sa priveasca in el. Simte deja cum zambetul ei ii coptropeste privirea, ii simte soapta mangaindu-l, obrazul neted odihnindu-se pentru o clipa in palma lui calda. Simte mirosul ei in nari si gustul ei in gura. Dar ceea ce il copleseste, usurandu-i trupul pana aproape de cel al unei naluci, e chemarea ei pe care o simte in suflet.
Ciudata noapte.

Intre 2

Constatare: Din ultimele 15 articole de pe blogul asta, 8 sunt schite... Asta in conditiile in care am mai sters din ele. Motivatie: Mi-e mai usor sa imi alung gandurile altfel decat scriind, sunt mai, poate nu fericit, dar cel putin linistit sufleteste. Mi-e mult mai greu, poate din teama, sa imi zgandar sufletul sau gandul. Asupra tuturor ramane doar ceata indiferentei... Dar oare asta am vrut? Unele ganduri, doruri, neputinte sau oricare ar fi cuvantul inca imi mai intuneca orizontul. Am invatat insa sa imi ascund pasii de cerurile nedrept furtunoase pe sub copacii pamanteni, poate prea pamanteni. Ciudata lume, ciudat eu. De prea mult timp imi pare ca nu mai e vremea simtirii si totusi, incapatanat, orgolios, prea mandru poate, am refuzat sa ma schimb. Sa ma pierd?! Am ales, ca de atatea ori, calea de mijloc sau poate mai bine spus, ea m-a ales pe mine:). Am acceptat voluptatea banalitatii, am acceptat sa ma arunc in ceea ce nu ma reprezinta si totul doar pentru a toci o parte din ceea ce era frumos in mine si prin urmare slab. Si totusi nu am putut merge pana la capat... Am renuntat la cea care mi-a oferit totul si mai apoi la cea care m-ar fi putut schimba prin prisma vinei. Si asta pentru ca inca nu pot sopti cuvintele pe care nu le simt. E totul doar un blestemat de joc. Care fie nu ma atrage, fie ajunge sa ma plictiseasca. Nu-mi place sa trebuiasca sa spun totul, nu-mi place ca ceea ce nu se spune nu se simte. Nu-mi place ca va agatati de soapta care urmeaza, ca ea, doar ea, e cea care v-ar descatusa sufletul. Aveti nevoie de o promisiune sau de cuvinte goale pentru a merge pana la capat. Si cuvintele care ar fi trebuit spuse mi s-au asternut de atatea ori pe buze, am renuntat insa sa le ofer. Cand nimic nu ar mai trebui spus, cand mi-as indeparta toate pavezele, privirea vi s-ar fixa pe buzele mele fara sa-mi observati ochii prin care v-as fi ingaduit sa priviti in adancurile mele, acolo unde era mai mult decat cereati. Si de-aia mi-as permite eu sa raman eu, pentru ca atunci cand voi imi veti fi scrutat buzele dupa cuvinte, eu va voi fi scrutat sufletul, amandoi gasind decat pustiuri...

Cercetatorii britanici cerceteaza

Cercetatorii britanici. Deci, cercetatorii britanici ca de obicei se plictisesc. Si ce face ei cand se plictiseste? Ati ghicit, face studii. De-a lungul timpului, neuronii jucausi ai dumnealor au descoperit, reducandu-ne la procentaje lucruri care pot schimba(sau nu) in bine(sau nu) minunata noastra lume facand-o si mai minunanta decat este(sau nu...). Cum ar fi:

Echivalente intre nivelul fericirii si cresterea salariala
sanatate excelenta<=>304.000 lire marire salariala anuala;
casatorie <=> 54.000 lire marire salariala anuala;
o barfa buna cu vecinii <=> 40.000 lire marire salariala anuala
daca iti moare partenerul de viata <=> 200.000 scadere salariala anuala (groteasca evaluare)
Concluzii:
Daca te casatoresti si iti moare partenerul in acelasi an iesi pe minus 146.000 lire sterline. Deci nu e o idee buna sa ti se intample. De asemenea, daca ai o sanatate excelenta, dar iti moare partenerul iesi in continuare de doua ori mai fericit decat daca te-ai casatori=> esti al dreaq de fericit. WTF???

Codul Antarctic hiberneaza
Nu prea am nik de comentat aici ca nu prea imi pasa ce fac pestii si cu atat mai putin cei din Antarctica.

Barbatii scunzi sunt soti ideali
Ideea ar fi ca, daca esti inalt si arati bine, atunci te "iubeste femeile" lucru care se pare ca e foarte wrong. Asa ca, decat sa ai parte de un barbat care sa arate bine, mai bine il poti alege pe Smeagol drept partener de viata si tata al copiilor tai.
Banc:
Intrebare la Radio Erevan:
-Sa ma casatoresc cu o femeie urata sau una frumoasa?
Raspuns:
-Depinde ce preferi. Sa mananci o felie de tort cu prietenii sau un rahat de unul singur!

Esti o persoana atractiva daca ai o privire directa si un zambet larg
Asadar, daca ai ajuns falit, iti ineci problemele in alcool, nu te-ai mai barbierit de cateva saptamani, hainele iti sunt soioase si mototolite si vrei totusi sa agati cea mai buna gagica de la bar, nu e cazul sa te impacientezi. Noi, adik cercetatorii britanici, avem, adik au, solutia. Fii doua-puncte-D sau doua-puncte-mai-mare, priveste insistent tinta. Restul vine de la sine.

Femeile care au un frate geaman, au sanse cu 25% mai mici sa aiba copii si cu 15% sa se casatoreasca
Daca esti fata nu folosi urmatoarea replica:"Mami, mami, vreau un fratior geaman!".

Siiiiiii. Motivul pentru care am scris de fapt postul:
Persoanele care citesc sunt mai fericite, au mai multe sanse in viata sa aiba o relatie de lunga durata si propria casa.
De-aia am scris mah, ca sa mai aduc putina fericire in viata voastra si sa asigur, prin citirea postului meu, bazele luminosului dumneavoastra viitor.

Moartea unui frigider

Brrrrrr... Vrrr.. Vrruuuuuumm. Carrrr. Vum-vum.
Asta-i dulcea melodie de mi-o rasunat in creieri in creierii noptii. Pentru ca mai multe. Printre care. Ai mei or venit aseara de la mare si am fost sa ii astept si i-am dus la sormea. Ea, adik sormea, s-o apucat sa faca mancare sa aiba si gura lu' fratioru' ei ce manca. Si-al dreaq aragaz nu s-o grabit deloc, asa ca am cam fost nevoit sa raman la ea de lenea de a mai merge iar taman pana'n gorjului astaseara. 5 persoane intr-un apartament de 2 camere + instinctul meu, bata-l vina, de martirizare mi-or facut culcusul pe canapeaua din bucatarie. Ei, si 'tu-i gura ma-sii de frigider de o tacut el vreun pic toata noaptea. Vrruuuummm, carrrr si brrr si vum-vum. Toata noaptea. Am avut astfel ocazia sa:
-trec in revista cam toata injuraturile mele preferate
-fumez in toiul noptii juma de pachet
-urasc pe toata lumea si sa sper ca experimentul ala de fu' la 10 sa genereze o gaura neagra care, din partea mea, poa' sa ma suga
-incerc sa imi vand sufletul satanei pentru un frigider mai calm pe care sa i-l daruiesc din suflet sor-mii(observaserati ironia fina in a-ti vinde sufletul pentru a darui mai apoi din suflet, asa-i? observaserati pe dreaq, ca daca nu va spun eu,nik nu-ntelegeti)
-meditez cu fiinta-mi mica asupra marilor probleme ce pasc societatea moderna

In cele din urma gandurile mi s-or risipit in aburi de somn, iar mintea-mi dureros de treaza o clacat. Si am visat frumos. Eu, in "savasana". In fata mea maestrul Yoda si tanarul Luke. Yoda zise:"Forta in tine este. Cine rade, mai bine la urma rade. Demonul frigider, atraga pe tine in 'partea intunecata' nu trebuie. Bestialitate ucis frigider. Frigider castiga". Simt cum un calm stelar ma cuprinde, muschii mi se destind, respiratia mi se-ncetineste. Simt gust de primavara pe limba, alizeu ratacindu-mi prin par si valuri calme sub talpile mele. Deodata, vrrrrrum, vrrruum, barrrr,carrr, vum-vum, carrrr, carrrr. Ma reped la Luke, ii smulg sabia, laser frate, si ma arunc plin de furie asupra frigiderului. Ura ce-mi pulseaza in vene, tremura si in laserul meu ce strabate furios, aproape poetic, carcasa ruginita, cautand inima demonului spre-a o-nsangera. Despic, smulg, transez, nimicesc, abia mai respir, transpir, ma epuizez. Ucid demonul si demonul sunt eu. Un ultim vrruuuummm, carrrr, carrr,vum-vum si e iar liniste. Dar pe Yoda il mananca-n cur:" 'Partea intunecata' suflet invaluit. Trebuia sa nu u..." Poc, laserul ii desparte in silabe ultimul cuvant urcand traheea. Am facut doi Yoda micuti. Ma uit la ei si zambesc. Sunt simpatici, desi unul nu are trup, iar celalalt e acefal. Luke fuge in zig-zag dand nebun din maini in timp ce tipa ca o fetita. Ma asez in pozitia lotus si las calmul sa ma cuprinda din nou. E iar primavara, e iara liniste. Si e soare. Si e din ce in ce mai mult soare.. Si e exagerat de mult soare!! Deschid ochii si privesc prin geamul de la bucatarie blestematul inceput de zi.
Ajung la serviciu.
Cu ochii goi, dar totusi plini de firisoare rosii, cafeaua in stanga, scrumiera in dreapta scriu povestea unei nopti aproape zbuciumate...

Tarm

Azi am intrat pe blog si mi-am dat seama ca luna asta, desi motive ar fi fost destule, nu am postat nimic... De altfel mi-am dat seama ca postez din ce in ce mai rar. Schite peste schite, prea putin duse pana la capat. Asta se datoreaza starii de spirit, sau mai bine spus lipsei uneia constante, a faptului ca fiecare fel de-a fi isi revendica dreptul la exprimare.
Marea mea nu mai e strabatuta de furtuni,dar nici calma. Doar din cand in cand vartejuri imi ameninta calatoria. Iar drumul pana la tarm pare sa fie lung. Capitan si matelot, hotarator de drumuri si descoperitor de tarmuri, tiran si razvratit, datator de sperante si demoralizat, sunt toate si sunt singur pe corabia mea. Atata timp cat stelele spre care imi tanjeste privirea inca se mai arata si busola imi ramane credincioasa -speranta la propra, constiinta impacata la pupa- imi pastrez optimismul, iar tarmul se apropie. Glasuri de sirene inca ma mai cheama in adancuri. Daca le-as urma mi-ar lipsi cerul. Gheare de harpii inca mai incearca sa ma smulga inspre ceruri. Daca le-as lasa mi-ar lipsi adancul. Numele meu de indian e Intre-Doua-Lumi. Argo isi continua drumul, iar eu privesc scurta dara lasata in urma... Toate se destrama si se nasc usor...
As vrea sa simt briza tarmurilor. Vantul asta, sub soarele ametitor, mi-a batatorit fata si mi-a adus gustul sarii in gura, gust de care nu mai scap. Oare asta e gustul singuratatii? Poate nu trebuia sa-l fi aruncat peste bord pe ultimul matelot ce incercase sa se imbarce.. Calatoria asta trebuie sa o fac insa singur... In scoarta fiecarui tarm pe care am ancorat am ingropat cate ceva. Uneori poate nu comori, dar adunand totul la un loc vreau, trebuie sa cred ca as fi bogat. Oameni.. Si marea ce ii leaga..Valuri ce se sparg de stanci, purtand bucati smulse din alte tarmuri.
Nisipul ce va lovi lemnul, picurand sacadat, va aduce uitare.. Vanturi razlete, vor mai dezgropa arareori comori pana ce ,slabite, prea slabitite, vor inceta sa rascoleasca scoarta.
Sper sa ajung la tarmul pe care sa simt ca ma pot ingropa cu totul. Ingroapa-ma in tine. Ascunde-ma de celelalte tarmuri. Primeste-mi fiinta pe de-a-ntregul, primeste-mi carnea, durerea si visarea. Ofera-mi izvoare care sa imi astampare setea, sa imi dizolve sarea din gura si sa imi stinga focul din viscere. Primeste-mi pasii, tremura sub ei si asculta-le ecoul. Starneste vanturi care sa imi mangaie jucaus parul si racoreste-mi prea fierbintea-mi tampla. Lasa-ma sa ma infrupt din ce ai mai bun. Sa te strabat si sa te descopar plin de mirare, mai lacom cu fiecare pas, bucatica cu bucatica. Fa-ma sa duc dorul oricarui pas cu tine si sa regret oricare altul, sa alerg nebun, nehotarat, avid sa te am cu totul si chiar impiedincandu-ma in fuga mea de om nebun, fii rabdatoare si lasa-ma sa zabovesc invelindu-ma in scoarta ta, sarutand-o. Si daca saruturile-mi sub prea fierbinti indruma-ma spre izvoare si lasa-ma sa imi potolesc setea de tine. Si daca ai sa vezi ca duc dorul marii nu ma inlantui, lasa-ma sa ma arunc in valuri si-am sa ma intorc si mai flamand de tine. Fa toatea astea iar eu, in noptile tarzi, am sa iti soptesc povestea fiecarei stele, uitarea oricaror furtuni si-am sa-ti arat unde isi canta pescarusii fericirea...

Din aia cu morala. Nu, nu fabula. Desi...

Drag jurnal,
Asa cum probabil banuiesti, de vreme ce ma intorc la tine, furtuni ma strabat din nou. Nu stii insa despre ce-am sa-ti scriu, ce poveste, ce durere-ti voi sopti, asa cum nici eu nu o stiu. Inca. De asta imi ramai prietenul cel mai apropiat, pentru ca atunci cand zarea mi se-ntuneca, stii sa imi primesti rabdator spovedania si rotocoalele de cuvinte, prea multele cuvinte, ce se aduna in jurul unei singure idei ce nu se lasa prea usor dezvelita de intelesuri in bietele-mi cuvinte.
Ce rost ai avea tu, jurnalul meu, fara spovedania mea? Ce insemnatate ai avea doar culegandu-mi fericiri? Tacut, prea putin deschis sa vorbesc despre mine, stii ca, desi nefericirea o ascund cu cea mai mare grija de ochii lor, mi-e mult mai greu sa vorbesc despre fericirile, maruntele fericiri ce uneori imi strabat trupul obosit. Si de fapt ele nici nu ma reprezinta. Ce ai intelege tu din mine daca as asterne doar cuvintele unei fericiri induse?
Ce rost as avea eu, scriitorul tau sau poate doar un scrib sentimental, copiind simtaminte,ganduri din mine in paginile tale, fara ceea ce tu ti, ferecat intre ele, departe de ochii iscoditori ai lumii? Fug de mine de ceva vreme, dar o fac in cercuri. Am incercat sa devin altcineva, nu mai bun, poate din contra, dar mai linistit si mai dispus sa imi alung dezamagirile in acceptarea a ceea ce am sau pot avea. Pacat ca trupu-mi e destul de incapator pentru doua persoane diferite, niciuna dispusa la concesii. Cand rationalul trage linie si inventariaza, dupa criteriile reci ale celorlalti, tot ce pica sub incidenta acestora si ajunge la o situatie satisfacatoare, partea sentimentala isi cere dreptul la visare. Cand cea din urma isi traieste fericirea, rationalul, in multe cazuri i-o refuza sfidator obligand-o sa isi ia din nou bocceluta cu dezamagiri trimitind-o intr-o noua ratacire pe drumurile nefericirii. Probabil exagerez ceea ce simt ca nu ma lasa sa zambesc atat de des cum as vrea, dar deh, ce altceva as putea face? Unele focuri nu se sting decat dupa ce au fost atatate pana au devorat tot ce ar fi putut fi devorat. Apoi urmeaza linistea. Chiar daca peisajul pare trist dupa, insingurat de ramasitele a ceea ce a fost, pamantul, amestecat cu cenusa e sfaramicios, ingreunand oricare pas, cerul pustiit si el de pasari ce refuza zborul pe fundaluri gri nu pare sa detina raspunsuri la strigatele mute ce il sagetau purtate de flacarile de la temelia lui, e totusi liniste.. E totusi liniste...

Rabdarea e o calitate.. Rabdarea e o calitate? Rabdarea e o calitate intr-o lume nerabdatoare? Da, pot sa fiu si rabdator, dar daca ceea de ce imi pasa cel mai mult nu imi ofera nici macar o mangaiere trecatoare, iluzie a unei promisiuni viitoare, daca si atunci cand incerc sa ma schimb in cel ce ar putea fi mai fericit nu pot merge pana la capat, daca nici mirajurile nu ma multumesc, cum mai pot avea rabadare?

Poveste: Era odata o fata ce visa la tandretea, frumusetea, destoinicia, curajul, agerimea, calul alb, punga de galbeni imbelsugata, camera cu trofee tapetata cu capete de dragoni, grifoni si alte asemenea, pe scurt perfectiunea unui cavaler. Pentru el, ca dar de nunta, a decis sa isi pastreze fecioria, un sacrificiu neinsemnat pentru un asemenea cavaler. Se intampla insa, cum se intampla in orice veac intunecat, ca barbarii sa aleaga ca scena de desfasurare a activitatilor lor de barbari taman satul ei. Ca orice barbari respectabili, acestia dau dovada de un zel iesit din comun in aplicarea meseriei si pe langa molestari, atat verbale cat si fizice(unele dintre acestea degenerand accidental in omucidere), jaf, profanat zei, injurat de mama-dumnezei-isusi-sfinti-sarbatori legale-cepe-gatzi de mama-etc sateni, organizat concurs de dartz pe fetele acestora(sageata de dartz nu fusese inca descoperita asa ca se folosea, simplu si inventiv, scuipat), stricat jucariile la copii -revenind- dumnealor se decid sa violeze si niscaiva fete, preferabil fecioare ce se pastreaza pentru un cavaler tandru, frumos, destoinic, curajos, ager, cu cal alb(poate fi chiar si negru), punga de galbeni imbelusgata, camera de trofee tapetata cu capete de dragoni, grifoni,barbari si alte asemenea. Dupa ce barbarii isi muta petrecerea in urmatorul sat, fata noastra(devenita peste noapte a tuturor) privind cu ochii goi si mai putin virgina ca ieri la fumul ce se mai ridica inca din casa ei, la ramasitele ferestrei de la care privea spre stele visand la cavalerul ei isi aduce aminte terifiata de cele petrecute. Isi aduce aminte cu cata brutalitate o smulsesera de langa ai ei, cum ii insangerasera, cum o tarasera in mijlocul satului si incepusera sa isi bata joc de ea. Isi aduce aminte si rasetele batjocoritoare, dar totusi de o sinceritate induiosatoare, a consatenilor pe seama ei. Isi aduce aminte de glumele acide suierate in hohote zguduitoare de ras la adresa ei de catre cele violate a caror revolta s-a dovedit, dupa zambetul salbatic de satisfactie, doar nemultumirea talmudica a lui Lilith sub asaltul vanjosilor Adami. De altfel fetele, desi intr-o pozitie incomoda, pareau ca se imprietenisera destul de repede cu turistii. Acestia purtau greul discutiei si din cate se pare, desi nu s-a confirmat niciodata, ca intrebau drumul catre urmatorul sat-tinta. Fetele le confirmau acestora banuiala drumului prin "Da, da,da"-uri consecutive si raspicate, prin aprecierea distantei de mers prin "Mai mult,mai mult,mai mult"-uri rostite hotarat. Pareau destul de prostuti barbarii, intrucat , din cand in cand cel caruia i se explicase, probabil neintelegand bine drumul, isi chema prietenul ca sa intrebe el de directii. Si fetele incepeau, increzatoare ca de data asta vor fi intelese, din nou cu "Da,da,da-uri" si "mai mutl,mai mult,mai mult-uri" din ce in ce mai entuziasmate. Tot satul, in toiul vandalismului si-a facut insa timp sa rada dispretuitor de ea pentru ca strigase, speriata de pierderea darului de nunta, ca va suporta violul asa cum o fac pederastii. Acum isi pierduse si onoarea, iar satenii o dispretuiau.
Morala: Degeaba incerci sa pastrezi ce e frumos in tine daca la un momentdat te fute cineva pe la spate...

Ps: Morala as fi vrut sa fie alta, da' nu era sa denaturez adevarul istoric doar de dragul de a o schimba...

Paginile smulse ale unui jurnal

Draga jurnalule,
Azi, ca de atatea ori ma intorc la tine. Scuza-mi scurta despartire, dar am fost nevoit sa mai arunc cate un ochi in lumea de afara si sa ma asigur ca firul ce ma leaga de ea va mai rezista o vreme.
Astazi ca de atatea ori sunt sub auspiciile unei nostalgii fara tinta. O stii, ai simtit-o sub apasarea penelului. Pe aceasta cale iarta-ma ca uneori, furia mea se rasfrange asupra paginilor tale, sfasiindu-le treptat. Eu sangerez cuvinte, tu nu... Uneori cand te privesc, ma privesc. Dar nici tu nu ma cunosti decat in parte. Tu trebuie sa stii doar amintirea unor povesti viitoare, retraierea altora scurse deja in clepsidra ce m-a tradat. Asteptare. Poate nu va mai dura mult. Dar intre timp te am pe tine. Tu stii sa ma asculti, sa ma culegi in cuvinte, scoarta ta absoarbe lacrimile pe care nu le-am plans vreodata, imi infatisezi spectacolul unor lumi ce nici nu exista poate, tu esti liantul meu catre mine. Te incalzesti sub respiratia mea cand, noaptea, la lumina slaba a unei betege lampi, ascultandu-ti povestile cad prada unui somn obositor. Visele imi sunt mereu frumoase si simt cum sufletul mi se desprinde de lutul asta ce nu stie decat sa ceara, si ma las purtat pe adierea unui vant ce nu ma incape. Strabat in rotocoale camera, si ma las purtat afara, in noaptea rece. Intunericul imi face bine. Oamenii nu ma pot privi in imperiul lui si nu mai trebuie sa ma prefac. Fata mi se destinde in inclestarea maxilarului ce uneori imi cresteaza buza inferioara. E atat de bine sa iti poti lasa firea sa se rasfranga pe chipul tau fara vreo teama. Uneori inchid si ochii. Focul din ei m-ar trada. Imi incetinesc si respiratia pana aproape de cea a unui mort. Nu vreau sa ma observe nimeni. Nu vreau sa mi se ceara cuvinte. Nu sunt bun sa le ofer sau cel putin nu pe cele asteptate. Nu vreau sa imi jertfesc din nou zambetul pe altarul voiosenie celorlati. Nu vreau sa mai aud roiul de cuvinte ce va impresoara. Nu vreau sa va vad lacrimile, daca m-ati intreba pe mine, prea mari pentru un crocodil cu demnitate. Nu vreau sa infierati totul sub trecatoarele voastre furii. Nu vreau sa va vad scalambaindu-va, descriind cercuri largi si rapide cu mainile, incercand sa dati cuvintelor o greutate ce nu le apartine, sfartecand aerul, starnind furtuni in jurul vostru. Uneori cand mi se ofera spectacolul unor astfel de argumentari, ma retrag putin, imi asez dreptul putin in spate, imi indoi trupul astfel incat umarul stang sa va infrunte, stanga mascheaza zambetul unei lupte deja castigate, iar eu astept linistit in garda. Cainele care latra nu musca. Da, dar de bale tot te umple. Asa ca de multe ori prefer sa ma retrag aici in intunericul asta ce stie sa ma primeasca in sanul lui, nu cu caldura, caci se stie ca intunericul o ofera arareori, dar, dragastos as zice, ca o mama sau poate ca o iubita asteptand intregirea. De aici va pot privi in liniste. Sunt stapanul unui colt de lume cu vedere la jocurile voastre. Vad cum, sub fiecare felinar, pasiti cu pieptul inainte, adevarate simboluri ale verticalitatii, cu pasul vostru saltaret, cu mina impozanta si privirea ce pare sa scruteze adancurile universului. Cand umbra va primeste insa din nou, corpul vi se garboveste, pasii vi se impleticesc si va opriti sa va razmati de cate un zid aspru si scotand batista va stergeti energic de sudoarea fruntii. La cel mai mic zgomot va recapatati insa tinuta, trupul vi se indreapta, cocoasa se retrage in moliciunea corpului vostru, pasii va sunt mai siguri ca niciodata, iar zambetul cel al unui rege semanand sentinte. Uneori ma amuz provocand, din ascunzatoarea mea, cate un zgomot ce va alerteaza intreagul trup ce nu intelege saracul nehotararea voastra ce il chinuie. Ma plictisesc insa repede. Nu e mare lucru totusi privelistea asta. Ma mai joc din cand in cand in blana moale, cea mai moale ce s-a rasfirat sub degetele mele, a unei pisici. La inceput parea destul de reticenta fata de mine, ba chiar furioasa de invadarea teritoriul ei. A devenit insa repede prietenoasa dupa ce i-am aruncat doi pesti aurii ce se hotarasera sa paraseasca lumea asta cu demnitate, in ghearele dusmanului, ci nu pe conducta toaletei mele. Incantata de beneficiile aduse de relatia dintre noi, eu pe de-o parte alungandu-mi plictiseala tintuit de unii dintre cei mai sinceri ochi pe care i-am cunoscut vreodata, ea pe de alta capatand o cina copioasa, a acceptat repede sa imparta hegemonia asupra coltului de lume impreuna cu mine si noaptea. E neagra, ca de altfel toate pisicile noaptea. Si flamanda. Uneori nu pare sa-i ajunga cina ce i-o servesc. E o placere sa vezi arcuirea spatelui, coloana incordata ferm sub blanita stralucind in lumina lunii, ghearele incatusand pamantul, urechile ascutite strapungand cerul, privirea fixand bietul soricel ce inalta, dardaind, rugaciuni spre ceruri. Prada-pradator. Predestinare. Sange rece-sange cald zvacnind a teama. Joc, indemanare, instinct, foame sau doar placere, sinceritate, batalie, credinta, speranta, osanda, sfarsit. Ma intorc insa repede la regnul nostru si astept urmatorul exponat, ce prefera sa zaca impaiat in vitrine stralucitoare atragand privirile celorlalti. Se stie insa ca impaierea se executa doar dupa divortul insangerat dintre trup si inima. E alegerea lor. A mea e vantul, racoarea noptii, urletele copacilor, tremurul pamantului si licarirea cerului. Nu, nu sunt un lunatic. Si nici nebun. Nebunii obisnuiesc sa isi scrijeleasca durerea pe ziduri, uneori cele ale unor pasaje intunecate, ce au fost reprofilate in matca bolborositoare a izvoarelor ce-si au semintia in pantecele burdusite de alcool si uitare. Eu nu fac asta. Eu am jurnalul meu drag. El e ancora mea pe o mare capricioasa, el e universul meu, construit litera cu litera, durere cu durere, visare cu visare in care sunt imparat, rege sau dumnezeu. Acum il inteleg pe Dumnezeu cel putin intr-o privinta. Am fost si eu nevoit sa cer "Sa se faca lumina" la inceputul universului meu. Mai demult nu intelegeam de ce a trebuit ca el sa ne blesteme cu lumina asta ce dauneaza ochilor, crestandu-i, dar si tenului, caci in lumina el sufera in incordarea zambetului tamp al acceptarii. Acum il inteleg insa. Ati incercat vreodata sa rescrieti lumea pe intuneric? Asa-i ca nu v-a iesit? Ca ati continuat sa scrieti si sa scrieti, pana cand sub impulsul intrebarii "oare totul o fi iesit bine? mi-o fi tremurat mana" nu ati mai rezistat si ati revarsat lumina asupra creatiei? Asa-i ca atunci cand ati vazut monstruozitatea nascuta din impreunarea intunericului cu degetele voastre v-ati jurat ca totul se va petrece in lumina? Eu banuiesc ca Dumnezeu i-a facut pe oameni pe intuneric. Si din toata fantezia din spatele pleoapei, din toata frumusetea promisa, din infinitul dragostei Lui insufletind lutul, in momentul intrebarii, cand lumina se nastea, El a vazut ca mare lucru nu se alesese. Asa pateste si acum. Noaptea, la adapostul intunericului si al orelor tarzi sunt zamisliti noii pui de om. Ros de o veche curiozitate si neinvatand nimic din pataniile trecute(se cunoaste faptul ca la varste venerabile,mai ales in cazul milioanelor de ani, se invata mai greu), Dumnezeu recheama lumina din exil plimband de la dreapta la stanga veioza pe cer, smulgand tenebrelor farama de paradis ce a supravietuit in om. In locul Lui, satul de lume si de voi, v-as lasa sa zaceti in intuneric. Dar as fi nedrept. Si egoist.
Acum am sa Ii raspund poate cu aceasi moneda si am sa Il abandonez momentan. Aveam ceva de spus despre mine. Va trebui sa deapan in mangaieri, inapoi, paginile tale. Ah, da. Nu, nu sunt nebun. Imi place insa sa-i vorbesc noptii. Ea stie sa asculte. Si stie sa poarte mai departe cuvinte catre sufletele ce le aud. Si mie imi aduce uneori solii din partea cainelui ce si-a gudurat coada ieri cand l-am mangaiat, zumzetul lirei unei fecioare cernind povestea unui cavaler, cantecul unei copile visatoare, rasul unui prunc, plansul sau ganguritul altuia. M-am inteles intotdeauna bine cu copiii. Ei stiu sa asculte. Si stiu sa se joace. Si mai stiu si sa rada sau sa planga, in sensul ca o fac cu sinceritate. Pentru ei cuvintele au prea putina importanta, asa ca nici nu incearca sa le aseze in fraze complicate, mincinoase. Si nu isi bat prea mult capul nici cu tinuta. Imi place sa ii vad razand. Imi place sa ii fac sa rada si mai ales atunci cand plang. Sunt singurele lacrimi ce merita sterse. Restul sunt minciuni. Nu pentru ca noi oamenii mari nu am suferi. Nu. Ci pentru ca o facem prea des, si pentru ca sufletul din care izvorasc a cazut de mult prada deznadejdii, compromisurile, credintele de doi bani, ura, toate parand indreptatite de corzile suferintei ce vibreaza in el.
Da, visele imi sunt intotdeauna senine, dar atat de obositoare caci sufletul trebuie sa mi se obisnuiasca la trezire din nou cu greutatea trupului.
Va trebui sa ma opresc aici. Pagina ta, draga jurnalule, e asemenea un cui in care se agata tesatura povestirii mele, desirand-o, in cuvinte, pana la primul punct de rezistenta. Am sa ma opresc aici...
Ramas bun si revedere grabnica, scumpul meu jurnal.

Un biet personaj de carte, vis al unei visatoare

Mi-e strigătul mut azi. Cuvintele-mi se pierd înainte de a mi se dezlipi de pe vârfurile degetelor, înainte de a fi presărate peste tastatură... Ciudat. Azi nu îmi pot şopti nici adevăr, nici minciună. Travaliul gândurilor ce le-alung mă oboseşte. De ce compromisurile făcute cu mine dor? De ce compromisurile nefăcute dor? De ce caduca resemnare ce-o aleg, mă acaparează cu totul şi nu ma lasă să mai fiu visător? De ce am fost atât de arogant încât să cred că dacă aleg să fug pentru un timp de mine nu am să sfârşesc în exil? De ce încă mai cred, deşi o fac atât de greu, în putinţa unor idealuri?
M-am hotărât. Când am să fiu mare vreau să mă fac personaj de carte. Să pot visa lumea, iar ea să se nască sub peneluri blânde. Să mă descompun în cuvinte, să mă răsfir pe mii de pagini, să reneg vocabularul suferinţei, să mă transform în litere lăbărţate lăsându-se mângâiate de mâna mică a unei visătoare. Să mă caţăr în privirea ei, să poposesc acolo, adăpându-mă din căpruiul lor, adăpostit de pleoape, liber să explodez în mii de vise. Să îi colorez somnul şi să i-l îndulcesc, să fiu un foc de artificii vii, împrăştiind culori calde, ţipătoare pe pânza întunecată a viselor ei, să capăt forme ciudate, ondulate, mereu schimbătoare răspândindu-se spre infinit. Să se trezească dimineaţa, să îşi clătească faţa, iar eu să mă las purtat de stropi până pe buzele ei, să mă transform în poveste sau cântec de leagăn. Să mă răsfăţ cu carnea buzelor ei, să mă învelesc cu ea, să simt atingerea umedă a limbii ei care să mă dizolve în cuvinte alinătoare, în fantezii de copilă, în poezie mută. Să-i simt papilele tremurând de mine, imaginând gusturi de vată pe băţ, de cacao cu lapte, de şerbet. Să pocnesc ca o bomboană bum-bum, să mă simtă ca o înţepătură acrişoară, să mă agăţ de dinţii ei de fildeş, să îi escaladez zâmbetul, iar de acolo să privesc asupra lumii la fiecare zâmbet încreţindu-i pomeţii calzi, virginali. Iar la primul hohot de râs, să simt lumea clătinându-se sub mine şi să alunec. Buza ei inferioară să îmi atenueze căderea, să mă preling pe bărbia ei întârziind un pic în gropiţa ce îi întregeşte atât de frumos faţa. Să mă lovesc, ca un paraşutist trădat de moire, de gulerul bluzei şi să mă rostogolesc în sânul ei. Să mă învăluie o toropeală blândă, şi moleşit de căldura dulce să mă întind pe spate, asta daca voi mai fi avut unul, să mă las gâdilat de perişorii de pe pielea-i de alabastru sub care se aude sângele pulsând. Să îi ascult ropotul, să îl ascult vorbindu-mi, chemându-mă pe nume ce nu mi le ştie lumea, dorindu-mă, oferindu-se să mă poarte prin capilare înguste, prin valve, pentru a mă aşterne în inima ei. Să fiu beat de fiinţa ei şi ea de-a mea. Să iasă goală, la miezul nopţii, în iarba mare, în paşi de vals, lăsându-se să cadă pe spate privind la cerul constelat. Să simt un vânt uşor şi răcoros împrăştiind razele lunii pe pieptul ei, să le urmez vrăjit, uituc, subjugat, posedat către sânul ei stâng. Să îl privesc cum se înalţă şi se coboară la fiecare ciclu inspiraţie-expiraţie, la fiecare şoaptă către stele, cum se încreţeşte sub frigul serii şi sub ecourile ţipătelor de sălbăticiune. Să mă aşez pe sfârcul ei trandafiriu şi de acolo să privesc împăcat spre cer. Să îl simt întărindu-se, întărâtat de răcoarea vântului ce poartă aroma unei veri târzii. Degetele mâinii ei drepte, jucându-se în jurul meu, să mă adăpostească într-una dintre finele crăpături şi să mă poarte în mângâieri de-a lungul abdomenului. Să sărut în treacăt umbra mâinii ei răsfrântă pe corpu-i tremurând între vis şi carnal. Să mă las purtat în cercuri mici în jurul buricului şi mai departe spre interiorul coapselor. Să mă lovesc blând de puful de culoarea tăciunelui, să simt moi cum mă împresoară firişoarele. Să simt bobiţele de transpiraţie ale unui duş fierbinte, ce au întârziat şi ele ca şi mine aici la hotarul împărăţiei fericirii, să-i simt mirosul incondundabil al pielii. Şi să înaintez în cercuri ameţitoare, aproape inconştient, beat de fericiri promise, fără trecut, fără întrebări, fără răspunsuri spre întredeschiderea umedă ce palpită flămândă. Strivit de vârful degetului şi mângâiat de buza umedă să imi pară că nu mai există nimic în afara foamei ce ne străbate. Să fiu purtat cu o mişcare lentă, tandră în interiorul ei, spre carnea care fierbe, în zbaterea din ce în ce mai intensă a falangelor, în tremurul întregului trup, în spasmele pereţilor încinşi. Să simt din ce în ce ma arzător cum carnea trandafirie mă încătuşează, mă eliberează în continuu, ca într-un joc sfârşind prin nebunia unei prea mari fericiri. Să mă las purtat pe aripile unui ultim spasm pornind dintre pereţii moi şi străbătând întregul trup, eliberând muşchii încordaţi, înnebunind nervii, amestecând violent globulele sângelui, înteţind bătăile inimii, stârnind furtuna în plămâni, destinzând muşchii feţei într-un zâmbet de copilă fericită şi sfârşind pe corzile vocale într-un geamăt dulce. Eu scris în trupul ei. Eu sclipind în păr, râzând în privire, jucându-mă în zâmbet, rostogolindu-mă în şoapte. Eu gonind în sânge, zbuciumându-mă sub sâni, tresărind în palme. Eu fremătând între coapse, încreţindu-mă sub genunchi, gemând sub paşii ei. Eu, biet personaj de carte, vis al unei visătoare...

Mare

Termina si S ce-avea de lucru, sefu-i e plecat asa ca mai da o raita pe blog sa isi aduca aminte cum o fo weekednul asta. Deci:
Weekendul asta a inceput cu o zi de nastere. Si ca la toate zilele de nastere S nu se grabeste sa ajunga acasa, ba uneori chiar prinde si rasaritul. In ideea ca trebuia sa plece la mare la un 5 juma dim si datorita starii avansate de abtiguire S s-a gandit ca dak Ene are de gand sa-l viziteze, ii va da un spit in, pardon expresia, coaie si va continua sa ramana cat de treaz mai putea ramane dupa alcoolul ce se scursese in mici si iuti cascade pe gatzii dumnealui in jos. Cum S o ajuns cam la un 4 juma in Regie o mai dat si-o tura prin Poli in speranta ca vantul ce i se juca in par va avea efectul revigorant a doua palme aplicate corect. Pe drum, pe S l-o cam lovit un fel de apoplexie, ca nu mai misca, ba ii era nitel lene sa mai si respire. O facea insa din cand in cand de nevoie.
Trezit din somn, intrucat destinatia fusese atinsa, S a facut efortul supraomenesc de a deschide ochii si a se caza. Cu jumatatea de creier inca functionala S si-a dat seama ca e ceva in neregula cu camera, cel mai probabil datorita cearceafurilor care erau aruncate pe jos, semn al unei batalii a noptii precedente. Scrumiera plina de ambalaje de prezervative avea sa duca la concluzia ca de fapt fusesera mai multe(batalii sau nopti whatever...). Primul gand al lui S: "Bine dreaq ca nu si-au lasat totusi prezervativele folosite prin camera!". Al doilea gand al lui S, dupa ce o facut o gratioasa pirueta pentru a merge la receptie sa ceara socoteala, iar privirea i-o alunecat si ea tot gratioasa pe podea o fost:"Futu-va-n gura pe-astia de v-ati lasat prezervativele folosite prin camera!". I s-a explicat ca cei doi(sau cine stie cati, perversii dreaq) tocmai se decazasera, iar camera ar fi trebuit luata in primire de abia la 12, deci timp berechet ca urmele alea de se vad cu lampi uv sa dispara.
Dupa cazare, S o mers impreuna cu, aaah.., cei cu care era impreuna, la plaja in Mamaia. Si pe plaja o fo destul de fain din mai multe sau mai putine motive. Dijeiu' le mixa bine, pe sezlong se statea comfortabil, iar privirea avea cu ce se desfata. La un moment dat or aparut si animatoare. Si lui S i-or placut doua. Una blonda(desi nu prea ii place blondele lui S) ca avea ochii super faini de s-ar fi inecat in ei aia de la o-zone mai ceva ca-n mare si inca una de parea sa se foarte distreze dansand, ca o facea cu un zambet tare fain. S s-o balacit ceva-ceva, da dupa aia o bagat somn profund, atat de profund incat nici nu a simtit cum soarele, perversul, isi batea joc de trupu-i. O constatat insa damage-ul in momentul in care s-o trezit si cu o privire mirata,constatand ca putea fi trecut ca specialitate pe meniul unui restaurant papuas, o spus: "Bah, da' in plm care m-o infipt pe rotisor cat am dormit?" . Seara S o fo tot in Mamaia initial in La Cucaracha, dar mai apoi a ajuns in The Office, club de fitze ca asa or vrut aia cu care era. In the Office subsemnatul s-o cam imbolnavit de priapism, iar privirea ii devenea din ce in ce mai limpede ca si-o clatit-o de nu mai stia de el. S si-o luat de asemenea, tacut, portia de indiferenta cat sa-i ajunga o viata ca deh, el nu avea nici macar un amarat de mertzan, nici tzoale de firma(le lasase acasa, de aia nu avea, da?). Nu se astepta el sa se uite dreaq la el, ca erau numa' bunaciuni si majoritatea mai in varsta decat frageda-i persoana, da' chiar asa, orice privire ce se izbea absolut accidental de el sa tremure un pic a câh, să se scuture de fiinţa-i şi sa trecea mai departe in cautarea unui portofel mai bine-facut? I-o mai revenit un pic inima la loc inainte sa plece, ca o vazut vreo doua tipe de pareau mai normale, ba chiar i s-o parut lui (de la bautura) ca si demoazelele il onorasera cu o privire nu foarte glaciala. A nu se intelege ca S tine neparat sa fie culegator de priviri si zambete in club, da' nu ii plac pitzi moarte dupa bani care se cam uita chioras-in scarba la persoana-i doar pentru ca nu e cocalar milionar in valuta.
Asea.. si dupa inc-o noapte cu somn scurt, S o mers din nou la plaja. Ei, dak pe sticla de spray pentru protectia impotriva soarelui scria sa nu stai mult timp la soare, sa nu stai la soare intre 12 si 16, sa te protejezi cu un tricou,prosop,etc, sa pulverizezi des pe piele si dupa fiecare balacire, sa nu dai pe fata, sa nu pulverizezi pe piele inflamata S le-o facut chiar pe toate si cu destul sarg. A respectat insa una dintre recomandari si anume nu a expus copii la soare. In rest S o facut ce facuse si in precedenta zi: o ascultat muzica, s-o balacit, s-o batut cu alge, si-o luat putin inec, o dat nitel inec,s-o lasat ars de soare si si-o priponit privirea de tipese. si dupa aia s-o intors in camera-i saraca din Regie si o vrut sa mai iasa la o bere da nu o avut cu cine, asa ca s-o uitat cum si-o luat-o federer de la nadal.
Asta o fo weekendu-l lui S care acu' se va dedica muncii...

Azi nu mai suport

[...]
Si am inteles ca trebuie sa fii nepasator. Am invatat ca inocenta poate fi si cruda. Am inteles ca prea putini sunt altfel si ca ne ascundem atat de bine in spatele cuvintelor. Am inteles ca nu intotdeauna zambetul sau ganguritul de copil vindeca totul. Am invatat ca sunt si stele care mor inainte de a apuca sa straluceasca cu adevarat. Am invatat ca linistea sufleteasca poate veni si doar privind copacii sub amenintarea furtunii, ca ploaia poate sterge o parte din durere, ca rasaritul e frumos chiar si in singuratate atata timp cat esti dispus sa uiti tot ce te leaga de ceilalti. Am invatat ca oamenii pot sa urasca. Nu am invatat inca sa o fac. Am inteles ca se poate gresi fara sa vrei, fara sa iti dai seama si ca aceste greseli sunt cele care strabat ani fara a fi iertate. Am inteles ca unii oameni simt antipatii nemotivate, atat de greu de inlaturat fara nici o sansa in fata ratiunii si a faptei. Ca daca uneori te simti obosit si nu stii care ar fi motivul, s-ar putea sa fie pentru ca ti s-au pus atatea in carca de care nu stiai, ca munca lui Atlas e nimica toata pe langa cele pe care ni le dam unii altora . Ca oamenii te pot creiona atat de prost, lipind bucatile dezamagirii personale peste chipul tau, uratindu-l fara sa ai vreo vina. Am invatat ca omul e mai singur ca niciodata. Pentru ca mai mult ca oricand omul e o fiinta sociala scormonind inspre acceptare, pierzandu-se pe sine in ceilalti, neregasindu-se in cuvintele lor, neincercand sa simta, doar actionand. Am invatat ca azi lumea se grabeste. Nu mai avem timp sa tacem, sa ne privim, sa ne intelegem. Avem timp doar sa [...], sa ne distram si sa capatam o relativa experienta de viata. Sunt satul de toti cei care isi poarta tantosi "am vazut"-ul, "am trait"-ul multe la viata mea. Ati vazut pe dreaq sa va ia. Cand [...] v-ati mai oprit sa mangaiati pe crestet un copil dornic de joaca ce va sare in cale. Cand ati mai iesit seara sa priviti stelele si nu ca sa sfarsiti pe jumatate abtiguiti intr-un colt de discoteca obscura? Cand v-ati mai oprit sa cititi suferinta pe chipurile celorlalti? Cand v-ati mai oprit sa acordati cuvinte datatoare de speranta unui om ce nu mai crede in oameni? Cand ati vazut mai departe de tacerea unei persoane fantasmele unei lumi imposibile atat de altfel de a noastra si nu l-ati considerat un ratat pasind spre sinucidere? Cand v-ati mai oprit sa aplecati urechea si la altceva decat inaltatoare cuvinte pentru bietul vostru modest suflet? [...] pragmatici. N-ati vazut nimic.
Am inteles ca exista prea multi oameni care se sfarsesc inainte de a gasi iubirea pe care o cauta. Am inteles ca visele mai si mor. Am inteles ca uneori, pentru ca am inteles toate astea, sunt trist. Am inteles ca trebuie sa tac si sa continui, ca soarele si cerul si pamantul nu pot fi si ale mele si ale voastre decat acceptand uitarea. Am inteles ca trebuie sa fiu ca voi. Am inteles ca trebuie sa ma arunc in voi ca la concert si sa ma las purtat de brate in intuneric. Sunt al vostru primiti-ma si hai sa ne traim viata ca e prea scurta sa fim si altfel. Si hai sa intonam solemn, cu mana la inimioara , noul nostru imn, pentru noul eu, pentru noi:

Teodor Pîcă
Rondelul marelui totusi

Totusi tinjesc in poala unei curve,
Desi ma stiu neprihanit ca neaua.
Flagelatorul si-a gasit nuiaua
Ce-i face trupul, inima sa turbe.

De ce m-afund in mlastina cu turbe?
De ce nu-mi port semet in frunte steaua?
Ca doar ma stiu neprihanit ca neaua...
Totusi tinjesc in poala unei curve.

Ar trebui,cu biciul sau cureaua,
Sa-ti fac spinarea numai linii curbe,
Ca doar te ştiu c-ai regulat o urbe,-
Tot centrul mulţumit-şi mahalaua.

Totusi, tinjesc in poala unei curve!

Am inteles ca poti ramane la fel chiar si pe cai ce-ti par ale pierzanie.
Am inteles pe dreaq sa ma ia. N-am inteles nimic...

Ciudate vise II

Ea-i privea zâmbind somnul întrebându-se ce vise i se zbat sub tâmple. Somnul o învălui în curând.
El îşi deschise ochii, se ridică grijuliu să nu o trezească. Făcu un pas în faţă şi mângâie scoarţa copacului ce răsărise în faţa lui. Copacul tresări. Părea să-l recunoască. Părea bătrân, părea să ştie multe, iar tumultul veacurilor, zbaterea omenirii al cărei joc îl privise încă de la început îl învăţaseră să fie circumspect în privinţa mănuchiului de oase, carne şi suflet ce nu ştia să îl asculte. Pe el însă îl primi cu o afecţiune uimită, ca pe un fiu întors de pe front şi de la care nu mai primise veşti de multă vreme. Crengile se aplecară asupra lui şi îl învăluiră într-un cocon de frunze. Se lăsă purtat la baza uneia dintre ramuri şi începu să-i şoptească scoarţei. Atunci când se oprea, copacul îi răspundea prin foşnetul de frunze. Aveau să-şi povestească multe, căci anii singurei lor întâlniri, în chiar ultima lui zi în ceruri, zăceau în negurile unei lumi încă neterminate, când scoarţa copacului străbătea fărâma de eter, iar rădăcinile sale erau leagănul Gheei. Vocea lui era slabă, tremurândă. Păreau amândoi stingheriţi. El părăsise demult grădina eternităţii şi era pentru prima oară când se întâlneau în afara ei, în prea telurica lume stăpânită de tanagre. Copacul resimţise dureros surgiunul celui dintâi dintre cei puri. Căci dintre toţi copiii eternităţii el, cel dintâi, era desăvârşit, prima răsuflare a divinului asupra lumii, prima şi cea mai liberă scânteie a începutului. Îi zărise zborurile avântate, bătaia aripilor zvâcnind deasupra lumii şi scuturând cuvântul Lui asupra ei îmbogăţind-o, reînnoind-o, dându-i sensuri ce nici măcar El nu le-ar fi bănuit. Se oprise odată din aste zboruri la rădăcinile lui, fără să fi fost obosit ci doar pentru a privi asupra lumii, cuprins de visare şi adoraţie a creatului. Îşi scuturase aripile de neînţelesuri şi se răzmase de copac. Aripile i se înlănţuiseră în jurul trunchiului, iar cu fiecare gând al lui, strânsoare-i devenea din ce în ce mai puternică, încât începuseră să-l doară. Aripile-i crestau scoarţa din ce în ce mai tare, până când copacul a început să simtă fiorul unui dor asiduu, iar sângele lui fierbând de altă fiinţă, picurându-i din aripi, a început să se înfiripe în seva copacului. El, copacul, simţea că zborul celui dintâi şi lumea ce se năştea sub el erau închinate unui singur dor ce avea să străbată veacurile ca un strigăt surd izvorât din chiar însăşi inima lumii, strigăt căutându-şi calea spre un singur suflet. A înţeles că însuşi Dumnezeu, uitat, pentru prima oară, fusese învins, întrecut de propria creaţie. A urmat apoi izgonirea ei, căci el era încă cel mai de seamă înger, iar lumea se năştea atât de altfel de frumos sub condeiul zborurilor lui. El a ales să-şi nege menirea şi să o caute, în lumea pe care el însuşi o desenase anume pentru ea, pe cea care îi subjuga, atât de dulce, simţirea. Au urmat veacuri multe şi în fiecare dintre ele, căutarea lui fusese zadarnică. Aceste veacuri se aşterneau acum în cuvintele lui şoptite.
Buzele i se mişcau într-un dans din ce în ce mai molcom până ce cuvintele încetară să se mai nască. Copacul, şoptindu-i regăsirea ei, îl învălui din nou în aura de frunze şi îl aşeză pe pământ. El duse mâna la spate si scoase un stilet purtând urma multor veacuri. Îl strângea cu putere în mână, iar strălucirea acestuia se înteţea odată cu strânsoarea lui. Mângâie încă o dată scoarţa ce tremura sub atingerea lui, o sărută. Ochii lui, secaţi de multe veacuri, se revărsară într-un şuvoi strălucitor. Se aşeză în genunchi, îmbrăţisă copacul pentru ultima oară şi înfipse stiletul în trunchiul lui. Acesta tresări, dar nu se împotrivi. Durerea lui mută şi dezlegarea de eternitate, de el, erau menirea lui acum. El se aplecă şi sorbi cu nesaţ sângele ce năpădise scoarţa. Şi aripile-i se năşteau din nou. Se întoarse spre ea. Era mai frumos ca întotdeauna, iar ochii de un negru aprins îi purtau, în spatele a două scântei de început de lume, hotărârea şi fericirea sfidării voinţei Lui, uitarea şi-nfrângerea şi teama Lui. Îi luă palmele într-ale lui, îi şopti despărţirea la ureche şi-apoi se avântă în zbor săgetând un cer ce se împotrivea.
Ea se trezi speriată. El se trezise de ceva timp şi o privea neliniştit.

--Va urma--

Ciudate vise I

"Cu drag, femeii din mine, ţucao-ar tata de intelectuală sensibilă care este"

Cerul, destul de întunecat, era pustiu de păsări. El se plimba îngândurat. În dreapta lui, în joacă, ea încerca să îşi sincronizeze paşii cu ai lui. Era veselă, deşi un pic îngrijorată de tăcerea lui. Se obişnuise însă cu timpul cu tristeţea ce îl învăluia uneori, atât de fulgerător. Îi plăcea când era vesel. Îi plăceau glumele lui, chiar şi ironiile. Îi plăceau pentru că le făcea privind-o întotdeauna cu simpatie şi zâmbind. Şi atunci simţea un fior cald străbătând-o, îşi ferea privirea de a lui şi zâmbea un pic stingherită. El îi apuca bărbia tandru, întorcându-i capul, iar apoi o privea insistent în ochi, ea simţea că obrajii îi iau foc, iar apoi el se apleca deasupra mesei şi o săruta liniştitor. Când era însă trist îl plăcea şi mai tare. Ochii lui negri scânteind a nostalgie priveau visători în gol. Umerii îi erau un pic aplecaţi, obosiţi a renunţare, iar paşii-i păreau să atingă timid pământul. Îi părea atunci doar un copil cu doruri multe. Şi simţea că ar fi vrut să îl strângă la piept, din ce în ce mai tare, să se joace în părul lui şi să îl sărute pe tâmple şi apoi să îl lase să adoarmă în poala ei, iar ea să rămână să îi vegheze somnul. Speriată că ea ar fi fost cauza, îl întrebase la început, în astfel de momente ce avea. El îi răspundea însă mereu absent că nimic şi apoi îi prindea vârfurile degetelor în palmă şi le strângea energic, ca şi cum s-ar fi trezit brusc din visare. Revenea apoi însă în starea lui. Se despărţeau tăcuţi. A doua zi el revenea senin.
Azi ar fi vrut să îi povestească cum se întâlnise cu vechea ei prietenă şi cât de bine se simţise, cum râseseră amintindu-şi de păţaniile copilăriei, cum s-au regăsit după atâta timp prea puţin schimbate şi visul ciudat ce-i fulgera nopţile prietenei ei în ultimul timp. Ştia că el ar fi încercat să o asculte, însă curând ar fi căzut pradă gândurilor ce îl subjugau. Vântul călduţ începuse să adie şi să smulgă frunzele înlănţuindu-le într-un dans ciudat. Una dintre ele i se aşezase pe umăr, însă el nu o băgă în seamă. Nu avu nici o reacţie nici când ea i-o alungă de pe umăr. Îşi continua plimbarea. Ea era în continuare veselă şi se juca cu o suviţă pe care o tot răsucea în jurul arătătorului în timp ce privea la jocul copiilor. Şi el îl privea, însă nu ca de obicei, fără să zâmbească, iar ochii nu îi mai erau luminoşi. Ea îi sări în faţă. "Hei străine!Trezeşte-te din visul tău cu prinţese! Ai una pe care trebuie s-o salvezi de plictiseală!". El se opri, îi îndepărtă bretonul, apoi îşi plimbă degetul mare pe conturul obrazului ei, oprindu-l pe buza ei, iar apoi îl lăsă să se prelingă încet în jos. Se aplecă apoi asupra ei şi o sărută prelung. Ea simţi gustul un pic sărat al sângelui lui. Se retrase un pic şi îl privi îngrijorată. În timpul plimbării el îşi muşcase buzele, însă ea nu observase. Ochii ei purtau vălul unei întrebări. El o luă de mână şi o purtă înspre o bancă ferită de privirile celorlalţi de gardul viu. Era în continuare tăcut. Ea se aşeză prima. Apoi el. Părea atât de obosit... Îşi aşeză capul în poala ei şi se ghemui pe bancă. Adormi repede. În somn zâmbea. Părea fericit. Şi ea era fericită...

Va urma...

Spam

In ultimul timp m-au spamat astia de pe grupul facultatii de nu mai stiu de mine. Asta pentru ca e nevoie doar de o scanteie pentru cei care au intotdeauna ceva de spus sa isi dezlantuie enervanta logoree. Asa ca am dat urmatorul mail:

Subject: Era odata un student
From: Moi
Text:
Mdea.. chiar era odata un student. Si studentul respectiv avea, culmea dreaq, o casuta de mail. Si lui ii placea ca in casuta lui sa fie ordine, ferind-o pe cat posibil de spammeri.
A facut insa o gresala fatala. S-a inscris pe un grup care credea ca ii va fi util. Nu mica ii fu mirarea cand observa ca in curand casuta lui de mail devenise neincapatatoare sub asediul unor vorbe sarace, ganduri la fel, glume atat de fine incat ii era imposibil sa le inteleaga sau sa rada, chiar si fortat, si orice alta insiruire de cuvinte fara alt scop decat acela de a avea ceva de spus. Studentul a incercat masuri extreme, sufland in aripa reginei furnicilor pe care o ajutase candva. Aceasta a aparut, insa i-a spus ca "Pana mea de regina a furnicilor, eu ce sa-ti fac dak esti prost si te bagi pe astfel de grupuri? E peste puterile mele si ale suratelor mele sa te ajutam! Cand o sa ai si tu cereri realizabile, asa ca Fat-Frumos, cheama-ma si voi veni, la la la la la la- zise ea luandu-si zborul in timp ce fredona melodia". Stundetul a mai incercat si cu corbul, pestele, taunul si cam ce animale erau datoare la el. Toate insa au dat din umeri, aripi si alte organe in semn de neputinta.
Acum studentul se gandeste destul de serios sa se retraga de pe grup, astfel incat sa aiba si el putina liniste.
Mai intai el propune sa se faca eventual un forum pentru cei (atentie urmatorul cuvant poate avea conotatii indecente; nu este insa cazul intrucat studentul nu a folosit cuvant de legatura aici in locul parantezei) slobozi la gura.
Apoi el propune ca banurile sa se imparta temporar si pentru cei care vorbesc aiurea* ca el e deja cam satul de tot spamul asta.

*si acest mail poate fi incadrat in aceasta categorie.

ps: Medicul sau psihologul dumneavoastra va pot ajuta sa va lasati de spam!
pps: Studentul a trimis acest mail, doar de dragul de a vb/scrie si el aiurea, ca astfel sa simta in sfarsit apartenenta la acest grup! Am zis!


S-o gasit un destept sa imi raspunda. Acelasi cu care mai avusesem o altercatie verbala pe grup si in anul I.
Na poftim raspuns:
From: Idiot
Subject: [Re...]
Text:
Aaaaa, m-am prins. Tu esti cumva tipu` care a scris povetze si atunci
cu ELTH :)) Imi era dor =))
Si pana la urma ce a facut studentul ? S-a dus la psiholog ? A reusit
sa se lase de spam ? S-a sinucis ? A comis incest ? Si-a omorat rudele
de grad <=9 ? Ai lasat povestea neterminata, sper ca nu asa faci si cu fetele :(
Hai continua acum . . .

Moi s-o simtit dator sa raspunda
Subject:[ReRe...]
From: Tot moi
Text: Acelasi student a primit reply arogant in minutele urmatoare apasarii botonului "Send". Nu se mira sa vada ca acesta venea de la cine altcineva decat spammerul "cel mai number one si seful tuturor" la care e deja o chestie obsesivo-compulsiva sa impartaseasca din grandioasa lui filosofie de viata si celorlalti studenti mai "small minded" astfel incat acestia sa poata pasi mai sigur in viata. Pentru ca el stie tot ce misca in it, economie, marketing in Romania si tre sa ne explice si noua cum sta treaba. Induiosat de grija spammerului pentru ceilalti studentul a acceptat sa decada in proprii ochi raspunzandu- i acestuia. Tinand cont de faptul ca replyul se termina cu ziditorul de statuie "Hai continua acum...",care da impresia anticiparii reactiilor studentului, dar si detasarea de nimicnicia acestuia, probabil spammerul isi topaie fericit dansul tribal in jurul cazanului. Na ca studentul mai facu un om (pardon, Om) fericit. Ce nu intelege studentul, in afara glumelor cocalarului, e "de ce pana lui, spammerul nu e in stare sa scrie un mail fara sa atace pe cineva sau nu o face subtil?". Raspunsul:"Pentru ca nu-l duce tavanu' la mai mult!".Studentul nu e atat de stupid incat sa se lege de penultima ragaitura(pardon, fraza) a cocalarului, intrucat ar cadea si el in penibil. Prefera sa lase cocalarului sansa sa presteze aceasta arta pe care a dus-o pe culmi nebanuite, fiind singura de altfel pe care, parerea mea umila, o stapaneste si care de altfel il face special.
Acesta este ultimul mail pe acest thread al studentului, chiar cu riscul de a parea infrant verbal, intrucat:
- nu vrea sa se lase prins in jocuri dubioase si sa ajunga si el spammer, pt ca de fapt mailul initial protesta impotriva acestor lucruri.
- cunoaste genul de persoana al cocalarului arogant si stie ca oricat i-ar explica unele lucruri o sa priceapa nada.(a mai patit-o cu acelasi individe)
- nu vede rostul
- e o lupta virtuala un pic dezechilibrata, pentru ca timpul chiar are valoare pentru student spre deosebire de cocalar(a se vedea activitatea preferata a acestuia-spammul) si mai ales pentru ca studentul considera lipsit de eleganta(a se citi penibil) sa jigneasca persoane din spatele unui id spre deosebire de cocalar.

Acestea fiind spuse, studentul il lasa pe spammer intr-ale lui(era sa apara inca un cuvant aici; a se vedea insa ultima liniuta; studentul e curios dak spammerul il ghiceste, caz in care ii va da un biscuite si il va lasa sa se gudure nitel pe langa el; nu il va scarpina insa pe burtica pentru ca studentul lasa in general treaba neterminata) .

ps:
in textul curent cocalar se refera exclusiv la modul de gandire al specimenului



Oare ce urmeaza?
Ps: ar trebui publicate toate posturile lui pentru a se vedea ca eu sunt baiatul bun, cel putin de data asta:D, si a se deduce aroganta, obisnuinta de a adresa jigniri celorlalti si cam cu ce fel de oameni am eu uneori de-a face(oare asa se scrie??).
pps: irelevant, dar "small minded" era un quote din dumnealui catre cei care nu impartaseau aceleasi geniale idei.

Despre dragoste si ... alti demoni

Motto: "Cuvantu' si gandu' mi-s reci"

Intrebare existentiala:
"Exista fericirea deplina? Poate fi ea atinsa prin iubire? Argumentati raspunsul."

Raspuns:
N-am nici o idee. Sper ca da, inclin ca nu.

Argumentare:
Pai cartile si filmele in general spun un DA de cununie. Cele care nu spun asta o fac fie pentru ca autorii sau cunostiintele lor si-au luat-o sentimental pe coaja, fie pentru ca, deh, tree domne sa explorezi zbaterea corzilor inimii nefericitului indragostit in molatecul intuneric interior al deznadejdii. Fie pentru ca.
Eu practic rezonez mai mult cu a doua varianta atata timp cat e bine facuta. E parca totusi mai veridica si mai si stoarce o mica lacrima de compasiune, care ,nu-i asa, in momentul in care o simti unduindu-se pe obraz iti ridica tandru fruntea, si sub impulsul alteritatii poti spune scurt si raspicat - fara emfaza ca doar suntem cu totii foarte modesti:"Bai baiatule, da tu chiar ai un suflet sensibil. Esti painea lui Dumnezeu, ce sa mai...". Asta pentru ca omu trebuie sa simta: fericire, multumire sufleteasca pe pielea lui, tristete, deznadejde pe pielea altora. Nu cu rautate. Cu simpatie, compasiune,poate chiar cu un insensibil "se poate si mai rau ca mine". Din aceste sentimente se naste iar o oarecare liniste sufleteasca.
Ar parea ca omul e predispus la fericire. Demonstram, rece, contrariul prin reducere la absurd.

Ipoteza: Omul e uber fericit.
Demontrarea contrariului:

Omul beat de fericire, ca orice betiv, mai si da sanatos cu capu' de-o bordura din cand in cand.
do {
Ei si cand se trezeste a doua zi il dor toate cele. Si gandeste cam asa:"Bah, ce dreaq s-a intamplat aseara? Ah.. iar m-am imbatat de fericire? Da cum dreaq de am ajuns cu cucuiul asta enorm pe fruntea-mi diafana? Ah..Ah.. Blestemata, blestemata mahmureala. Jur pe rosu ca nu ma mai imbat de fericire niciodata! -da' cine credeti ca tine doua degete incrucisate la spate in timpul asta?- Poate doar sa mai ies din cand in cand la una mica cu prietenii. Chiar, bastarzii aia unde sunt? Nu s-a sinchisit niciunul sa ma duca acasa. Ah, erau si ei beti de fericire... Oricum e o zi importanta pentru mine! Am hotarat sa ma las de baut fericiri!
if(random() %100 > 90 ) {
GataDeDataAstaChiarMaLas();
break;
}
Merita sa beau in cinstea mea si a deciziei mele! Dupa care gata! Am pus punct! Unul, nu trei. -Privind spre cerul scund-Ai auzit bah? Da, tu ala de sus, ca tu mi-ai distrus viata! Da uite ca nu ma dau batut mah, nu ma dau batut. Sa sarbatorim!". Si asa se duce omu' la o ultima degustare, doar una n-are cum ii face rau. Da si cum simte atingerea fericirii pe buzele-i obosite deja le simte tremurand de placere si decide sa treaca la urmatoarea. Asta de suficiente ori incat sa se-ndrepte din nou spre casa pe 7 carari, care carari, total neasteptat, se intalnesc la un moment dat taman intr-un stalp.
} while(1)

void GataDeDataAstaChiarMaLas() {
Omul, tocmai s-a decis serios sa se lase de beut fericiri si ajunge la alcoolicii anonimi, unde incepe terapia, fiecare vaitandu-se cat il tine gura, ca doar la asta ne pricepem cel mai bine. Iar ceilalti il imbarbateaza si-i dau sfaturi, caci nu-i asa, in ordine, asta e al doilea lucru la care ne pricepem cel mai bine. Dupa ce se vindeca, pentru individe urmeaza o viata plicticoasa jertfita obisnuintei.
}
In concluzie , beutul de fericiri dauneaza grav sanatatii tale(medicul sau farmacistul dumneavoastra va pot ajuta sa va lasati de-acest dulce viciu).

Exista insa si o altfel de fericire. A mea...
Sa ma trezesc din nou pe coltul nostru retras de plaja, sa simt caldura ei cum ma patrunde, sa ma pot juca in parul ei, sa ii curat bobii de nisip si sare de pe san..sa imi para frumoasa. sa isi fereasca privirea de soare sau gura de sarutari si sa-si deschida ochii sa ma priveasca doar atunci cand va simti umbra mea pe pleoape, sa imi zambeasca somnoroasa... si toate astea fara sa stiu dak ne vom mai vedea vreodata. intr-un fel asta e singurul gen de fericire pe care il vreau. am sa imi aduc aminte de ea zambind. mi se va face dor de ea. ca de copilarie. cu inocenta si cu melancolia de a nu o mai putea avea. si cu simpatie. si cu duiosie. si-n atatea feluri...dar niciodata cu regret....

Mă prefac că-s ocupat

Se făcea odată ca există un student la o minunată facultate, să-i zicem total aleator şi in nici o concordanţă cu realitatea ci doar din obişnuinţa de a abstractiza ideile in cuvinte(nu, nu invers) , revenind, Poli şi care avea şi un minunat full-time job. Şi studentul ăsta se văita că nu are timp sa înveţe. Sau să scrie pe blog(asta se datora însă stării de spirit în care se află, dovadă numeroasele schiţe). Timp de ieşit la cafea, bere, biliard, plimbări aiurea, ieşiri în club şi/sau orice altceva decât sus-numitul învăţat îşi făcea însă cu o artă dusă la perfecţiune. Printre preocupările lui extra-muncitoreşti-şcolare s-au ivit câteva evenimente:

• film într-un oarecare fel timid, în sensul că atât de timid era că nu ar fi îndraznit în veci să deranjeze cortexul şi aşa obosit al studentului. Studentul s-a uitat, oarecum în gol, la Resident Evil 3 - The Extinction întrucât văzuse el trailer cu gagici căsăpind zombie.La început s-o trezit o tipă simpatică, şi un pic mai nudă de felul ei, şi s-o plimbat pe coridoarele unei pustii clădiri. După care demoazela o fo căsăpită şi introdusă într-o stivă conţinând clone ale aceluiaşi obiect-părinte. "Păcat"-zise studentul, care însă avea o presimţire că destinul îi va aduce din nou împreună pe el şi amazoancă. Lucru care s-o şi întâmplat. Şi amazoanca se plimba ea aşa hai-hui pe o motocicletă prin ţinuturi de sfârşit de lume. Mai apoi, exprimare a perversiţăţii umane atunci când legile dispar, o avut ea un conflict cu unii de or vrut s-o jefuiască(şi nu numai, că doar am precizat că era simpăticuţă). Şi etc-etc, după săvârşirea câtorva fapte de dau bine in cv-ul oricărui uber-erou, la sfârşit se bate cu cine altcineva decât cu chiar creatorul ei, care de altfel o zămislit şi virusul de i-o făcut pe oameni puţin mai zombie decât erau. Şi care om de ştiinţă clar e malefic şi devine cel mai plin de pedegree cadaveric. Şi cine credeţi ca o învins? Nu vă spui.
• studentul o considerat de asemenea cu o seară înaintea examenului la care învăţase niente că meciul României e mai important şi l-o privit în timp ce sorbea câteva beri(sau invers). s-o descurcat însă cu brio la examenul de a doua zi întrucât dumnealui stăpânea partea practică bine, deşi de-abea, de-abea intrase în respectivul examen pe motiv de prezenţe la laborator
• de asemenea, studentul, având prea mult timp liber stătea, stătea,stătea şi se tot gândea ce să facă el. şi o făcut ulcior. si dumnealui, adik ulciorul o crescut într-o zi cât alţii în 10. aşa că studentul s-o gândit să-i spună Gigi şi să-l facă noul lui prieten imaginar. De asemenea si Gigi s-o gândit să-i zică studentului Studentu' şi să-l facă prietenul lui imaginar. La început totul o fo frumos. Studentul se trezea dimineaţa, se spăla pe faţă, adik partea asupra căreia Gigi nu avea încă pretenţii de hegemonie, apoi se priveau în oglindă galeş unul pe altul, îşi zâmbeau, ba chiar uneori Gigi îi făcea uneori studentului cu mâna, întrucât începuse deja să evolueze, ajungând level 20 şi permiţându-şi upgrade-uri. Şi cei doi trăiau într-o plăcută armonie. Ascultau muzică împreună la mp3-player -fiecare cu casca lui-, se plimbau împreună sub lună plină, jucau jocuri multiplayer, aveau double-dates cu gemene asiatice minore, reuşiseră să creeze propriul collider de protoni-antiprotoni apărând speculaţii cum că lor li se va decerna Nobelul anul ăsta, aproape rezolvaseră problema încălzirii globale prin inversarea polarităţii fascilulelor de metan din flatulaţiile vacilor, îl prinseseră pe Bin-Laden într-o ambuscadă după care negociaseră retragerea trupelor americane din Irak, rezolvaseră problema foametei in Africa, identificaseră câteva noi specii de dinozaur printre care si GigiRex, reuşiseră să creeze un procesor stabil la frecvenţa de 8,9 Ghz fără ca temperatura acestuia să depăşască 72 de grade, demonstraseră că maya au dispărut din cauză că femeile lor au devenit din ce în ce mai urâte, iar pe cele care arătau bine le durea capul mereu, lansaseră un best-seller, foarte bine primit de critici, numit "Viata în duet- Paradoxul obsesivo-compulsiv al transcenderii unei lumi indiferente prin imaginar" şi nu în ultimul rând prin toate acestea imbunătăţiseră atât de mult imaginea României încât italiencele se lăsau violate de ţiganii noştrii, buzunarele de străin se deschideau de la sine in faţa românului, iar echipa naţională de fotbal era calificată direct in sferturi la europene. Cu timpul însă, Gigi s-o făcut mare, iar studentul s-o gândit că şi-ar cam vrea înapoi şi cealaltă jumătate de faţă, mai ales că el era obişnuit să smulgă doar priviri de admiraţie, nu de groază. Aşa că, după ce i-o explicat lui Gigi că "It's not you, it's me!", s-o dus la farmacie şi şi-o luat doftoriceală de killerit Gigi. Degeaba s-o uitat Gigi la drogheriţă cu cea mai dulce, inocentă, rugătoare privire de care era în stare că dumneaei trebuia să-şi vândă marfa. Ba chiar pe cea mai scumpă de-o avea.(Sfat: să nu care cumva dak se întâmplă să fiţi suferinzi de ceva să întrebaţi farmacista ce vă recomandă, că sigur o să plângă buzunaru-n voi dup-aia).
• între altele, studentul o terminat si el în sfârşit "O lume se destramă"- Chinua Achebe ajungând la fabulosul numar de 2-3 cărţi citite anul astă("Un gest de iubire" - James Meek + recitire Camus-"Căderea" pe care le recomand călduros )
• a. şi astăseară o ieşit la bere cu puştoiaca lui preferată

Acestea fiind zise,întrucât îşi făcu damblaua să scrie pe blog, studentul se duce la culcare că mâine îi face treaba aia ruşinoasă munca şi ar cam trebui să fie odihnit şi mai ales să nu îl doară capul că scuza asta nu mai merge.

Poveste de 1 iunie

Astăseară am chef să scriu nu ştiu cum. Ca visul unui zbor de fluturi noaptea, ca zâmbet de rouă dimineaţa, ca gângurit de copil. Nebuneşte-visător-sentimental.
Ştii, de fapt nu ştii pt că tu nici nu exişti dragă cititorule, că mie îmi place noaptea? Îmi place liniştea ei. Îmi place uitarea pe care o aduce şi uneori îmi place chiar şi furtuna zbuciumată de gânduri ce-l sperie pe Ene.
L-am invitat odată pe acest moş de treabă la o cafea. Părea un pic stingherit. Spunea că nu se mai oprise de mult timp din fuga lui aducătoare de uitare. Avea părul alb, nins de-atatea vise, şi ochii încă-i mai purtau lumina începutului de lume. Sprâncenele-i erau ridicate mereu a întrebare şi asta îi încreţea un pic fruntea. Bărbia îi era un pic aplecată în partea stângă ceea ce îl făcea sa pară mereu gânditor şi in ciuda umerilor un pic lasaţi, paşii lui vioi se inlanţuiau într-un dans demult uitat de omenire. A păşit destul de nehotărât peste pragul înalt, ceea ce l-a făcut să se aplece un pic şi din păr i s-au scuturat vise. Vise peste pragul meu. Mai târziu le-am cules şi le-am aşezat cu grijă în raftul de sus al dulapului din colţul de răsărit al camerei. Cred că cuiva îi e tare dor de ele. Acum şi-au mai pierdut din strălucire şi ştiu c-atunci când se vor stinge cineva a făcut-o impreună cu ele... S-a indreptat hotărât spre cuier, părea familiar cu locul, şi şi-a răzmat paltonul ros de întunecimea veacurilor. L-am invitat să se aşeze pe scaunul din faţa mea şi l-am servit cu o cafea. S-a aşezat, dar a refuzat politicos cafeaua spunându-mi ca între ei doi e un mai vechi litigiu. A acceptat bucuros însă un ceai fierbinte de tei.
După un început oarecum stângaci de conversaţie, limba a început să i se dezlege în văluri de cuvinte. Avea o voce caldă si liniştită. Mi-a părut la un moment dat că recunosc vocea tatei citindu-mi poveşti inainte de somnurile mele zbuciumate infantile.
"Am alintat atâtea pleoape şi am cules atâtea vise de pe ele. Ştii visele sunt doar nişte licurici mici-mici, puşi pe ghiduşii şi zboruri îndrăzneţe? Şi sunt atât de dependenţi de stăpânii lor. Unii nu ştiu cât rău le fac atunci cand îi ignoră. Ei au nevoie de alinturi, şi de iubire. Atunci când se nasc poartă lumina paradisului. Ei sunt cioburile de lumina ce se joacă-n privirea şi în zâmbetul de copil. Fără stăpânii lor, însă, işi pierd strălucirea şi se retrag în privirea acestora, unde-şi ascund lacrimile. Şi pâlpâirea lor devine din ce în ce mai slabă, până când, uitaţi cu totul se sting în exil.
Acum mii de ani, am cules cele mai frumoase vise de pe pleoapele şi buzele unei copile. Avea părul lung ce curgea in văluri de întuneric peste umerii ei netezi şi ce se agăţa uneori în buzele ei, de un roşu aprins, ce se odihneau veşnic într-un surâs al inocenţei. Obrajii ei, ce nu cunoscuseră niciodată alt vânt decât cel al primaverii, purtau două gropiţe în care odată am prins doi îngeri odihnindu-se. Mâna dreaptă i se odihnea întotdeauna pe inima ale carei bătăi am rămas de atâtea ori să le ascult în puterea nopţii. La început o priveam doar un pic, şi fiecare minut în care o făceam mă întinerea şi îmi învigora aripile. Plecam apoi beat de fericire, rătăcind pe străzile oraşului pustiu, risipind somnul peste cerşetorii şi desfrânaţii ce adormeau îmbraţişati. Mă aruncam în zboruri mute, până ce mă izbeam de porţile cerului şi-apoi mă avântam în picaje bruşte. Şi-n fiecare seară aripile îmi deveneau din ce în ce mai rare de zborurile nebuneşti. La răsărit mă opream şi, gâfâind, sorbeam izvoare. Mă aruncam apoi pe spate în iarba ce ardea de gândurile mele. La prima rază a soarelui ce o simţeam bătându-mă pe umăr, mă retrăgeam în steaua de la nord, turbat încă de gândul ei. Cu timpul însă-ntârziam din ce în ce mai mult la căpătâiul ei. La început doar câteva minute, apoi ore, apoi noaptea întreagă.
La inceput oamenii s-au bucurat de noua libertate a nopţii. Şi-au chefuit zile întregi cistind nesomnul şi propovăduind defrâul. În curând au obosit însă. Au obosit de neuitare şi de dorul începutului. Doar copila mea, se odihnea, iar eu o vegheam până la răsărit. Prea beat de gândul ei, i-am uitat pe oameni şi nu le-am mai privit jocul decadent. Ei însă şi-au adus aminte de mine. Şi blestemaţii, au vrut să mă îndure să le redau somnul. Şi mi-au jertfit,la miezul zilei, zeiţa ce singură îşi purta somnul în regat. De-abea când am simţit mirosul cărnii arse, al ei, mi-am smuls aripile ce m-ar fi încetinit şi m-am aruncat în gol deasupra lumii. M-am prăvălit în ropote de moarte, şi soarele ce-ntâia oară mă vedea, mi-a înteles pe loc durerea şi a fugit turbat din calea mea. Şi cerul, crestat de zborul meu, s-a prăvălit şi el pe lume, în norii grei de la-nceputul ei. S-a zguduit pământul când l-am săgetat. M-am ridicat năuc şi am fugit spre rug. Am văzut-o în mijlocul vâlvătăilor şi mi-am simţit faţa sfaşiată de durere şi pentru prima oară de la începutul lumii am plâns. Am plâns cu sânge şi cu ura. Şi buzele ce mi le-am sfâşiat cu dinţii le-am aruncat în calea corbilor ce s-au hrănit cu seva mea căutându-şi nemurirea. În jurul meu se prosternau bastarzii cu faţa schimonosită de teama a ceea ce va urma sărutând pământul cu gura lor cea păcătoasă. Singură ea,dormind încă, zâmbea în mijlocul flăcărilor, ce parcă se fereau să o cuprindă. Când m-am trezit buimac din şoc m-am repezit spre rugul de pe care-am smuls-o. Am strâns-o-n braţe, plângându-i în păr şi-am sărutat-o de mii de ori pe frunte. Şi am rugat-o eu, cel ce îi adusesem de-atâtea ori somnul, să se trezească. Ea continua să zâmbească nemişcată. Am trimis îngerii să-mi caute aripile. Când s-au întors, cu un ac încins în rugul ei, mi le-au cusut la loc. Şi am zburat, purtând comoara lumii-n braţe, spre-adâncurile fratelui meu. Şi l-am rugat să mi-o redea, i-am plâns la picioare, căutându-i mila, lui cel cu inimă de fier, suflet de aramă nepăsător în pieptul său. Şi mi-a refuzat unica lumină-n bezna condiţei mele. Şi am plecat împleticindu-mă în zbor purtând-o până-n colţul meu de lume. Şi după ce am tânguit-o zile-n şir, mi-am lăsat sângele să curgă asupra ei, dându-i nemurire trupului. Şi în coşciugul ce i l-am construit din cele mai frumoase vise ale mele am aşezat-o cu părul împletit cu pulbere de stele. De-atunci pe cer se vede la nord o stea strălucitoare. Ea e de fapt zâmbetul ei ce va ghidează-n noaptea rătăcirii voastre.
Pentru mult timp am urât oamenii şi-am hotărât să îi las în neuitare veşnică. Sătul însă de sacrificile lor, şi mai ales ale celor mai puri pui de om, le-am oferit mila mea, redându-le somnul, şi am cusut cerul ce îl crestasem în cădere. Când voi priviţi înspre acolo, îi spuneţi Caleea Lactee.
Acum eu am să plec, am multe vise de cules. Somn uşor...
"
Ceaiul îşi înălţa somnoros aburii spre tavanul prea scund, ca într-un vis. Am găsit însă, a doua zi pe pragul meu jucăuşi licurici...

E 1:00 şi somnul nu mai vine.Probabil Ene s-a oprit încă o dată la o cafea. Sau poate a găsit încă o copilă cu zâmbet rupt din început de lume...

Regăsire-n 4 acte

- Regăsire-n 4 acte -

Eu:
Tu ştii că nu cuvintele ne leagă?
Şi că în fiecare sărutare
Tu îmi sorbeai un strop de suflet?

Ea:
Tu ştii că herghelii de gânduri spre tine-aleargă?
Spinarea lor sub văluri de sudoare
Nu poartă umbră sau regret.

Eu:
Tu ştii c-atunci când spinii mi se-agaţă
De pielea umedă crestând-o
În fiecare strop te văd pe tine?

Ea:
Tu ştii că soarele de dimineaţă
Găseşte mâna mea pe-a ta căutând-o,
Că sângele-mi fierbe de tine?

Eu:
Tu ştii că ochii tăi încă mai poartă
Scântei de răsărit
Şi pielea ta mireasma primăverii?

Ea:
Tu ştii că buzele-ţi mai poartă
Două cuvinte ce le-am scrijelit
Cu dinţii in tăcerea serii?

Eu:
Tu ştii că-n lipsa ta mă dor
Bătaia inimii şi-a tâmplei?
Că te iubesc?

Ea:
Tu ştii că inima şi gândul meu mă dor?
Sarută-mi ochii goi şi umple-i!
Că te iubesc?

Tac.
Tace.

E totul ca la început.
Ecoul tandru-al unui lung sărut.

E de bine

Postul de ieri are ecouri impresionante azi. De-abea se instala la putere cinicul si deja are rezultate uimitoare. O seara ciudat de faina, cum v-o doresc tuturor. Nu va povestesc ca nu prea poci. Asta pt ca pe langa cinic si copil,uitasem sa precizez, in mine se afla si un cavaler "in shiny armor" pe un cal alb, alb,alb,negru.

Dualitate

Eu sunt 2. In mine zac un cinic si un copil. Pana acum, constient de maturitatea lui(a se citi regenerare in urma oricaror dezamagiri) si induiosat in dese rand de ala micu, cinicul ii dadea acestuia de cele mai multe ori dreptate in urma lungilor discutii ce se purtau inaintea luarii unei decizii. Satul insa de urmarile nefaste si de suspinele pustiului, cinicul hotaraste sa ia situatia in maini si sa administreze judicios, cel putin pentru o perioada, actiunile urmatoare. Investit cu noua putere auto-atribuita cinicul constata savoarea ei si decide sa o pastreze pentru un timp. Acum intre ei e o relatie parinte-fiu aflat la varsta marilor dileme. Cinicul inca il place pe asta micu' si nu vrea sa il vada dezamagit asa ca il amageste si ii ofera puterea deciziei doar atunci cand nu e implicata o tertza persoana. Constient de rolul lui de model pentru ala micu, dar si de faptul ca-n lumea de afara totul decurge altfel decat in povestile pe care i le citea pushtiului ca sa adoarma atunci cand era agitat si ca acestea vor putea fi atinse partial doar prin compromisuri, cinicul decide sa ii dea un loc de joaca presarat cu inocenta, ferindu-l de privelistea unei lupte supusa regulilor necesar perverse atingerii scopului. Il va uita pentru o perioada acolo, pana cand va reusi sa pregateasca lumea de afara pentru pasii celui mic. Practic e situatia medievala in care proaspatul print are un regent avand rolul de a-i pregati acestuia regatul si a-l instrui in guvernarea lui, urmand ca la momentul majoratului acesta sa se isi insuseasca tronul. Se intampla insa ca ala micu, impins de curiozitate si de apasarea limitelor lumii in care e proscris ,sa se decida sa isi ia boccelutza si sa faca o mica excursie in afara hotarelor castelului. Cinicul e speriat cand gaseste pustie camera lui si incepe sa il caute frenetic, inspaimantat de urmarile posibile. In cele din urma il gaseste, nu foarte departe. Are ochii tristi, aproape lacramand, gura e un pic crispata ca inaintea izbucnirii in plans, barbia lui, desi sprijinita de genunchii prafuiti, ramane plecata. Ridica cu greu privirea din pamant. In ea i se citeste o dureroasa uimire.
-Asta e regatul pe care am sa-l mostenesc?
Cinicul tace. E atat de greu sa ii explice ca imperiul asta e al celor cinici.