Cineva special

De ceva vreme vreau sa scriu despre cineva foarte apropiat si foarte important pentru mine. Face parte din ceea ce sunt si simt ca fara acel cineva nu as putea trai. Ne cunoastem de-o viata. Suntem nedespartiti. Am copilarit impreuna, desi la inceput nici nu i-am ghicit prezenta. Adolescenta a insemnat primul pas in tensionarea relatiilor noastre. Cum spuneam, eram nedespartiti, dar serile in care ieseam la baute ii faceau rau. Tacea insa chitic si de dragul meu indura. A doua zi era posomorat, insa tacea in continuare, nu imi reprosa nimic. Facultatea, cu stilul meu de viata hazardat, paliativ sau doar uitare a unor lucruri pe care mi le doream si refuzau sa apara, a inceput sa influenteze in mod negativ relatiile dintre noi, iar el satul de oprobiu a inceput sa imi reproseze, a doua zi, noptiile pierdute, faptul ca iar am venit abtiguit acasa, ca ritmul meu de viata il va distruge. A inceput sa tipe din senin la mine in vazul lumii, unde nu aveam cum sa ma apar decat tinand capul ridicat si mergand mai departe, pe terenul de tenis, in club... Fiecare repros al lui ma durea. Si asa am inceput sa ne certam si sa ne tot certam si pana la urma cel mai destept dintre noi, exceptandu-ma pe mine, ceda. A inceput sa mi se planga ca se simte din ce in ce mai rau si sa ma roage sa merg cu el la doctor. Nu am facut-o. Mi-era teama ca mi se va spune ca saracutul e bolnavior si ca va trebui sa am grija de el. Ori orele pe care le-as fi petrecut in oras, in club, la tenis, etc. ar fi trebuit sa le sacrific sanatatii lui. S-a suparat pe mine. A spus ca sunt egoist si ca nu imi pasa. I-am dat dreptate. Am ramas certati.
Sper sa ma impac cat mai curand cu el, ficatul meu.

Bantuit

Melodia asta ma bantuie: Secondhand Serenade - Fall for you. Mai exact ma las bantuit de ea. De altfel acum, cand scriu postul asta incercand sa scap de asaltul unui singur gand faramat in explicatii, urmari logice si tristete, e singura melodie din playlist pusa pe repeat. "Because a girl like you is impossible to find"... Orele tarzii, precedate eventual de dezmatul catorva beri, nu mi-au adus decat intunecare. La fel cum mi-am simtit seninatatea din ultimul timp, mi-am presimtit starea de acum. Ca de obicei, orgolios, incapatanat, imbatat de sine, nu gasesc cuvintele potrivite in care s-o supun. Ciudat cum ii reprosez Lui, divinului, hazardului sau oricum I-ar spune, ceea ce mi se intampla sau, mai bine spus, mi se refuza. Nu am fugit niciodata de -"durere" sau "suferinta" sunt cuvinte prea mari- ceea ce m-ar fi putut rani, pentru ca ceea ce ma doare e ceea ce ma face veridic. Ba chiar, in seara aia, temator ca tu esti tematoare sa nu ma ranesti am facut-o cu mana mea. Ca nebunii din filme care smulg arma alba din mana ce-i ameninta doar pentru a duce la capat sentinta acelei maini, doar pentru a demonstra ca teama, tremurul din mana proprie nu exista.
Mi-am trait viata doar cerand simtire, dar nu vreau doar gusturi amarui.
Cum sa mi te scot din sange, cand el pulseaza de tine? Cum sa mi sa te alung din minte, cand fiecare gand se naste din, prin si inspre tine? Cum sa ignor totul cand totul esti chiar tu? Nu stiu daca vreau sa te uit, pierzandu-te astfel definitiv doar din teama ca speranta nu va mai avea nici nume si nici aripi. Pentru ca fara tine in mine as fi aproape gol. Cand fiecare lucru e doar o prelungire a ta, cand fiecare soare nu-si poarta razele decat pe chipul tau. Cand nici macar nu stiu daca tu esti in mine, sau e doar ceea ce ar fi putut sa fie. Cand am pierdut atatea doar crezand intr-un lucru. Cand am pierdut si mai multe atunci cand, razbunator pe voi, pe ceea ce nu am inteles, pe ceea ce nu ati inteles, am fugit de mine si m-am ascuns in ceea sufletul ma avertiza, cand furios, cand plangaret ca nu e culcusul meu.
Nici macar nu stiu daca tu ma dori. Ma dori tu sau puterea ta de simbol? Ma dori tu pentru ca tu ai fost raspunsul la intrebarile mele? Ma dori pentru ca celelalte raspunsuri imi par seci, perfide sau doar alinatoare? Poate ma doare doar faptul ca pot fi in atatea feluri, in unele nu pana la capat, incat as putea sa imi alung nefericirea in confirmari a ceea stiu ca aproape sunt. Dar pretul? Pretul merita? Cand vei mai aparea, cum as putea sa iti astern la picioare ceea ce am fost? Cum as putea sa ma lepad de ceea ce am devenit? Singurul lucru care ma opreste sa fiu acum fericit sunt eu. Dar cum as putea sa ma lupt cu mine cand eu sunt mai puternic decat mine? Cum as putea sa imi reneg felul, cum as putea renega lucrurile pentru care am ales cai ce stiam ca nu vor fi usoare? Pentru ca nu te gasesc in alta?
Am trecut astaseara pe langa lumanarile stinse de pe marginea apei, unde acum cateva saptamani au murit 4 tineri, 4 pusti si mi-am adus aminte de intrebarea retorica ce troneaza in cartea pe care o citesc acum, "Copilul-umbra", "O sotie careia ii moare sotul se numeste vaduva. Un sot careia ii moare sotia se numeste vaduv. Un copil caruia ii mor parintii se numeste orfan. Dar cum se numeste cineva caruia i-a murit copilul?". Cum se numeste cineva caruia visul abia ii mai respira?
Ma dori pentru ca nu mai e vremea coincidentelor, a hazardului ce ne-ar da sansa sa ma vezi cum sunt. Sa ma cunosti aproape pentru-ntaia oara. Puzzle-ul care sunt are atatea piese lipsa pentru tine... Si asta pentru ca obisnuit sa le ascund de orisicare, am uitat sa le scot din coltul meu ferit si nu ti le-am daruit. De fapt, uneori imi pare ca nici eu nu am sa-l termin niciodata...
Vorbeam de El si de reprosurile mele. Astaseara as fi vrut sa stiu ca ma priveste. Am vazut jumatate de luna, ca si cum el si-ar fi mijit ochiul sa priveasca mai adanc in mine. Dar cat de adanc, din moment ce pare intotdeauna ca sufletul nu mi-l vede? Nu vede ca totusi mai cred in ceea ce cred ca e El. Nu vede ca ura celor care au renuntat la prea multe pentru mai nimic, a celor invidiosi pe drumetii cailor usoare, incepe sa imi sopteasca peste umar. Inca imi mai port semet fruntea, inca mai par sa sfidez neajunsul, inca mai zambesc impacat, liber, superior, dar in privire mi se strecoara perfid nelinisti.
O vorba mai mult sau mai putin din popor spune ca "Nimic in viata nu e usor!". Dar de ce trebuie sa fie totul greu? Totul meu? Totul meu inseamna un singur lucru de care imi pasa. Singurul lucru de care imi pasa e doar un cuvant aflat atat de nedrept pe buzelor oricui. Caci doar cuvintele ne mai salveaza uneori. Cuvintele, cuvantul ce te poarta pe aripile lui, curatandu-le, intinerindu-le pe ale tale.
Vreau o lume muta, dar care sa stie sa vorbeasca cu ochii. Vreau ceea ce sunt obligat sa ofer. Vreau sinceritatea mai puternica decat oricare impuls. Nu ti-as cere nimic pentru totul ce ti l-as oferi.
Secolul comunicarii ne condamna la cuvinte. Dar cum as putea sa ma reduc la niste biete-ncrengaturi de litere? Cum ar putea ele sa ma cuprinda? Cum as putea sa imi picur toate intelesurile, tot sufletul ce-a devenit neincapator din cauza ta, in ele? Si cum ai stii tu mai apoi sa ma culegi din ele?
Sunt slab in fata ta si tu nu intelegi ca doar in fata ta. Nu intelegi ca sunt slab pentru ca sunt sincer, pentru ca in fata ta sunt doar copilul din mine. In fond "puterea" e doar proiectarea convingatoare a nepasarii asupra celorlalti. Ori cum as putea fi puternic in fata ta daca sunt doar un copil, cum as putea fi puternic daca nu te pot minti, daca imi pasa?
"And i will fall for you"
Am iesit la o tigara pentru ca acum cateva minute cuvintele refuzau sa se mai nasca. Nici acum nu vin usor, dar vreau sa scormonesc dupa ele adanc, din ce in ce mai adanc, inlaturand asemenea foilor de pe o ceapa, foile sufletului meu. Vreau sa ajung la miez, chiar daca asta ar insemna ca ochii mi-ar lacrima, vreau sa ii simt gustul un pic acrisor, sa simt cum imi inteapa limba, sa simt cu trupul ceea ce-mi bantuie inima.
De ce bantuie? de ce cuvantul asta de atatea ori? Pentru ca nu am reusit sa iti pastrez chipul. Pentru ca in mine, tu esti doar un zambet de copila si lumina ce se joaca in doi ochi caprui. Pentru ca de fapt, nu stiu daca tu esti tu sau esti doar tot ceea ce am simtit ca imi doresc.
Si daca ai citi asta, oricine ai fi si mai ales tu, ce ai intelege? Nu am stiut sa iti vorbesc. Nu ai sti sa ma asculti. Pentru ca ceea ce nu se naste din miscarea buzelor nu te atinge. Pentru ca esti ca mine cel de uneori.
Simt ca pierd controlul cuvintelor cu cat somnul ma invadeaza din ce in ce mai mult, purtat de cei 4,5% repititivi. Controlul de fapt nu l-am avut niciodata. Si daca as striga ceea ce m-apasa, spre tine sau spre ceruri, poate doar ecoul mi-ar raspunde, ecoul fiind tot eu.
Prima oara cand totul a venit de la sine, cand am incetat sa imi pun intrebari, sau cele pe care mi le-am pus le-am lasat fara raspuns, prima oara cand m-am simtit slab, temator ca as putea rani, prea temator... Si cand zambetul de copila ti-a disparut si am stiut ca eu sunt cel care ti l-am intunecat ce puteam face, eu cel de atunci, decat sa ma intunec la randul meu si sa ma condamn renuntarii? Am vrut sa ma rup de tine cu totul si am crezut ca am facut-o, dar cu fiecare cautare, fiecare esec gandul mi se-ntoarce la tine. Te-am vrut din nou mult prea tarziu, tarziu pe care il simteam de altfel cu toata fiinta. Dar nu am mai dat inapoi sau cel putin nu din prima. Tarziurile raman intodeauna prea tarziuri...

Schita

Statea ingadurat pe marginea patului cu fata sprijinta in palme. Isi simtea capul greu, sub apasarea norilor de ganduri. Inima ii era si mai grea. Ar fi vrut sa opreasca totul in loc, sa aiba timp sa uite sau macar sa invete sa fie altfel, ceea ce totuna era la urma urmei. Era in pragul renuntarii. Trebuia doar sa izbeasca cu putere usa banalitatii de zidurile lumii, sa o cutremure astfel incat ea sa ii simta puterea, puterea si furia din spatele ei. Ganganiile, de un galben scarbos, innegrit de intunericul crapaturilor in care se ascundeau, ar fi fugit speriate, iar restul, cei ca el ar fi simtit chemarea si ar fi pornit hotarat impreuna, demoland bucata cu bucata lumea cu o ferocitate demna de ura ce ii stapanea acum. Locul asta bantuit, lumea lor, a celor ce nu erau ca el, ca ei, rasuna in fiecare seara de desfrauri si indiferenta. Pasise de cateva ori peste pragul prafuit, dar nu se putuse hotori sa ramana, speriat ca ar putea pierde lumina de afara ce o purta in el. Isi facuse chiar cateva cunostiinte in intunericul sfasiat de zboruri de lilieci, nepasatori in orbirea lor, ghidandu-se doar dupa cuvintele, prea multele cuvinte ce se inaltau in rotocoale, impleticindu-se cu aripile lor decolorate. Cei dinauntru paseau arareori in lumina de afara si asta doar pentru a cere cate un favor sau doar pentur a mai arunca o ocheada perfida la cei ca el ca mai apoi sa se intoarca in lumea lor de umbre pentru a rade impreuna cu ceilalti de cei de-afara. Nu ii pasase prea mult de ceea ce era in jurul lui, incercand sa ignore ceea ce l-ar fi pierdut pe el, cel de acum. Dar loviturile venisera una dupa alta, vazuse cerul sfidandu-i ardoarea, refuzandu-i ceea ce lui i se paruse meritat si se simtea pregatit sa primeasca. Ar fi vrut ca totul in jurul lui sa moara. Cel putin ar fi scapat de intrebari, de repercursiunile faptelor celorlalti, de neputinta lui in fata seninatatii celorlalti, de neputinta lui de a se schimba. Asa, daca totul ar fi murit, nu ar mai fi trebuit sa se schimbe pentru nimeni. Ar fi urmat, poate la scurt timp si moartea lui, dar asta nu il deranja prea tare. Ar fi murit singur, asa cum ar fi facut-o de altfel si printre ceilalti. Dar nu, el nu putea sa se uite pe sine, stia prea bine, ca se va simti slab la prima ridicare a pumnului ce urma sa razbeasca prin scoarta lumii. Nu, el nu era asa. Stia ca asteptase destul, pastrase tot ceea ce ii paruse frumos in el, dar rasplata intarzia sa apara. Aparuse, unii i-ar spune invidie, durerea lui in fata a ceea ce parea fericirea celor care nu erau ca el. Si se simtea nedreptatit. Spuneam ca pasise de cateva ori in moliciunea intunericului de dincolo de usa. O facuse pentru a toci ceea ce era frumos in el si prin urmare slab. Si reusise sa uite de cateva ori de lumea lui, imbatat de aroma nepasarii si a libertatii sfidand moralitatea, dar nu fusese in stare sa mearga pana la capat. De fapt asta il enerva cel mai tare, faptul ca fusese slab, ca inca nu stia daca sufletul sau ratiunea sa si-o asculte. Stia si se simtea diferit atat fata de cei dinautru cat si fata de cei din afara. De fapt, intre noi fie vorba, el era unul dintre cei care stateau in pragul usii, mereu nehotarati daca sa faca pasul, mereu alegand sa ramana, dar simtind chemarea seninatatii din spatele schimbarii. Lui i-ar fi oferit imbratisarea tandra atat lumina cat si intunericul, dar asta il facea de fapt un exilat a doua taramuri.
Ganduri, prea multe ganduri. Incearca sa le risipeasca fluturandu-si mainile pe langa cap, ca si cum gandurile lui ar fi doar un roi de muste ce bazaie continuu. Se ridica usor, se indreapta si priveste in jurul lui. Se spala, se imbraca cu grija, si cu un zambet abia perceptibil paseste in noaptea ce se lasa greoi, ca o cortina peste lume. Zambetul lui pare cel al unui copil, privind pentru prima oara curcubee, iar ochii lui negrii, de culoarea noptilor de iarna, poarta o lumina soptind cuvintele pe care nu le-a spus vreodata. Simte inceputul schimbarii, nu a lui, ci a celorlalti, nu a celorlalti ci doar a cuvintelor, nu a cuvintelor spuse, pentru ca ele nici nu conteaza, ci a celor soptite de lumina-i din privire. Va stii sa priveasca in el. Simte deja cum zambetul ei ii coptropeste privirea, ii simte soapta mangaindu-l, obrazul neted odihnindu-se pentru o clipa in palma lui calda. Simte mirosul ei in nari si gustul ei in gura. Dar ceea ce il copleseste, usurandu-i trupul pana aproape de cel al unei naluci, e chemarea ei pe care o simte in suflet.
Ciudata noapte.

Intre 2

Constatare: Din ultimele 15 articole de pe blogul asta, 8 sunt schite... Asta in conditiile in care am mai sters din ele. Motivatie: Mi-e mai usor sa imi alung gandurile altfel decat scriind, sunt mai, poate nu fericit, dar cel putin linistit sufleteste. Mi-e mult mai greu, poate din teama, sa imi zgandar sufletul sau gandul. Asupra tuturor ramane doar ceata indiferentei... Dar oare asta am vrut? Unele ganduri, doruri, neputinte sau oricare ar fi cuvantul inca imi mai intuneca orizontul. Am invatat insa sa imi ascund pasii de cerurile nedrept furtunoase pe sub copacii pamanteni, poate prea pamanteni. Ciudata lume, ciudat eu. De prea mult timp imi pare ca nu mai e vremea simtirii si totusi, incapatanat, orgolios, prea mandru poate, am refuzat sa ma schimb. Sa ma pierd?! Am ales, ca de atatea ori, calea de mijloc sau poate mai bine spus, ea m-a ales pe mine:). Am acceptat voluptatea banalitatii, am acceptat sa ma arunc in ceea ce nu ma reprezinta si totul doar pentru a toci o parte din ceea ce era frumos in mine si prin urmare slab. Si totusi nu am putut merge pana la capat... Am renuntat la cea care mi-a oferit totul si mai apoi la cea care m-ar fi putut schimba prin prisma vinei. Si asta pentru ca inca nu pot sopti cuvintele pe care nu le simt. E totul doar un blestemat de joc. Care fie nu ma atrage, fie ajunge sa ma plictiseasca. Nu-mi place sa trebuiasca sa spun totul, nu-mi place ca ceea ce nu se spune nu se simte. Nu-mi place ca va agatati de soapta care urmeaza, ca ea, doar ea, e cea care v-ar descatusa sufletul. Aveti nevoie de o promisiune sau de cuvinte goale pentru a merge pana la capat. Si cuvintele care ar fi trebuit spuse mi s-au asternut de atatea ori pe buze, am renuntat insa sa le ofer. Cand nimic nu ar mai trebui spus, cand mi-as indeparta toate pavezele, privirea vi s-ar fixa pe buzele mele fara sa-mi observati ochii prin care v-as fi ingaduit sa priviti in adancurile mele, acolo unde era mai mult decat cereati. Si de-aia mi-as permite eu sa raman eu, pentru ca atunci cand voi imi veti fi scrutat buzele dupa cuvinte, eu va voi fi scrutat sufletul, amandoi gasind decat pustiuri...