Traim in cea mai buna dintre lumile posibile

Hmm... A scrie ca eliberare, a scrie ca impartasanie,a scrie ca uitare, ca regasire...
Incerc sa scriu pentru ca nu am mai facut-o de mult. Incerc sa fiu sincer cu mine pentru ca nu am mai facut-o de mult... Dar cuvintele vin atat de greu.
Sunt ca un agorafob cliseic de film american. M-am inchis in mine-casa mea prafuita,intunecoasa, bantuita de temeri. Fiecare nou trecator ce incearca sa ma viziteze ma inspaimanta * prin potentialul risc de germeni pe care il poarta asupra-i. La ce mi-ar folosi sa aflu de zbaterea, durerea si dezamagirea ce-i determina sa isi aleaga uneori coltul lor uitat de altii? Salvarea mi-ar veni cliseic... Un zambet de copil in care a ramas agatat un ciob din lumina de afara, bucuria jocului si a nepasarii ce radiaza din privire, farmecul inefabil al simplitatii de a dansa descult in iarba, toate pasind timid peste pragul meu... Si cred ca am avut asta la un moment dat sau cel putin as fi putut sa am... Pasind afara am pierdut insa o parte din mine incercand sa ma bucur deodata de tot ce mi-ar fi putut oferi noul. Si m-am schimbat... inca nu stiu inca dak in bine sau in rau.

Am gasit azi pe un blog o intelegere a tacerii pe care o impartaseam... Si inca o mai impartasesc. Din cauza ei mi se intampla de atatea ori ca in grupuri de persoane numeroase sa ajung tacut, introvertit. La ce bun sa ma amestec intr-o discutie-joc al cuvintelor ziditoare de statuie a sinelui? Fugind de discutiile sterile am ajuns sa ma implic cu adevarat intr-o discutie doar in doi... Pentru ca in doi, fiecare e mai dispus sa inlature exuviile unei societati care te impinge la autorenegarea inspre acceptarea celorlalti. Si asa am ajuns sa imi fac destul de multi prieteni. Ce-i drept prieteni din necesitate uneori, din necesitatea de a vorbi cuiva, de a ma cunoaste prin ceilalti si de a-i cunoaste pe ceilalti... Ramane totusi gustul amar a incertitudinii. Vreau sa cred ca sunt rational si imi pot lasa la o parte ego-ul si astfel sa imi evaluez corect relatia cu ceilalti. Si de aici vine incertiudinea... Oare ceilalti imi sunt uneori pe atat de apropiati pe cat pretind, sau e doar atitudinea ca rasplata a faptului ca am fost mereu alaturi de ei si i-am ajutat fara sa le cer nimic in schimb si uneori fara sa mi-o ceara macar? In grupul meu de prieteni am ramas mereu pe loc, urmarind inspaimantat de multe ori jocul celorlalti. Am vazut cum persoane presupus apropiate ajungeau "la cutite". Tu, care ai ales sa nu participi la o astfel de sceneta ca actor, nu trebuie decat sa te relaxezi, te intinzi lenes in scaun si privesti atent spectacolul pt. ca, nu-i asa, de data asta ai loc in primul rand. Incepi sa regreti momentul in care ai castigat biletul
cortina se trage din cand in cand si speri sa poti pleca, dar imediat se ridica din nou si o mana te trage inapoi. Reusesti intr-un final sa pleci... Esti un pic confuz si te intrebi cand iti va veni randul sa urci pe scena, desi din toate partile primesti asigurari ca in astfel de scenete nu vei primi niciodata rolul. Zambesti si pasesti trist mai departe

*
pauza de o zi aici pt ca a fost ziua sefului ieri si a trebuit sa ma opresc din scris pt ca tocmai ajunsese cu berea:D... pt ca ieri mi-a facut atat de rau faptul ca am incercat sa scriu ma hotarasem sa o las balta, dar azi tot "surfand" pe bloguri mi-am dat seama ca in cele din urma imi pot permite ca intotdeauna sinceritatea fata de mine chiar dak de multe ori furtunile ce se nasc in mine dupa asta par de neindurat