Doi minus noi

Străbat în fugă asprii munți,
Cărări ce nu îmi fură scrise.
M-apropii îndoit, cu pași mărunți
De porțile ce le-ai uitat închise.

Din cer cad fulgere târzii
În jurul meu răsare noapte.
Te-aștept înfrigurat să vii,
Să îmi așterni pe buze moarte.

Preschimbă-mă în amintiri
În neguri și povești uitate.
Mă-ngroapă printre nesimțiri,
Sub bolta porții tale-nalte.

Despică-mi carnea, sufletul mi-l pune
În lanțuri tari, de neînfrânt.
Sub pasul tău fragil, pășind în lume
Am să tresalt de sub pământ.

Voi răsări în fiecare primăvară
Din pragul colbuit de vremi.
Te voi iubi ca-ntâia oară,
La rădăcină au să îmi scurme viermi.

Nu încercați așa ceva acasă: Blogging și alcool

Toți viermii care sapă-n mine îi proiectez sub taste și-ncerc să îi strivesc. Victoriile par însă să mă eludeze. Dar nu sfârșiturile mă copleșesc, ci lipsa de-nceputuri. Sfârșesc cheantaur sub apăsare a prea multor cruci. Și e ciudat. Văd în jurul meu atâtea miracole, ciudat de multe și de-ntinse lumi poate crea o-ncrengătură de sinapse și tot în derizoriu sfârșim. Ușor să iubești umanitatea, mai greu pe om.
Demult prin blogul astă presăram speranța de mai bine. Acum îmi pare că jelesc doar neajunsuri. Demult încă aveam aripi de vise, acum mă tângui de furtunile ce mi le-au smuls.
În felul meu împiedicat, nesigur, doar către tine brațele mi le-am întins. Erai mai simplă atunci și nu te cereai în atâtea cuvinte. Acum va trebui să oblojești rănile prea lungului drum. Până să ajung la tine ai îmbătrânit și din fetița ce mă aștepta cu un ulcior ce avea să îmi astâmpere setea ai devenit nevasta de soldat bătrân ce nu mai vindecă, ci doar alină.
Mă simt prea dens și prin urmare pare greoi. Nu raiul mă așteaptă la cotitură, ci iadul pe care îl finanțez de atâta timp. Viitorul limpede e doar o himeră pe care o hrănesc artificial. Rămân copilul peste care primăverile adus-au doar dezastre.
Mă enervează propriile tânguriri. Ce poate fi mai trist decât sufletul ce își reneagă lacrimile și în singurătate? Mă imaginez între două piscuri cu mâinile și picioarele sângerând de efortul de a mă ține în viață și o inimă prea mare, mult prea mare trăgându-mă în jos. Ironic, mă proiectez în suprarealism atunci când realitatea mă strivește.
Mă dor frazele complicate, mult prea compacte, în care forțez propria realitate să defileze. Economia de cuvinte e specifică rațiunii, nu sentimentelor. Singurătate, alcool și sufletul nu mai are de ce mi se agăța ca în alte dăți. Trag de timp scriind până ce ultimul pahar se va goli.

Fata din vis

Am fost la schi. Programul fiecărei zi presupunea trezire la 7 dimineața și acel gen de efort fizic care te destinde și te obosește suficient de mult încât să te îndepărteze de tot. Acel gen de efort care te împinge către somnul fără întrebări.
Te-am visat, deși nu te cunosc.
Se făcea că am ieșit în club. Clubul nu îl recunosc.Totul e din lemn, inclusiv podeaua. Pare a fi Vamă, dar în vis știu că e Regie. Te cunosc pe tine. Nu știu cum. Timpul comută. Am rămas cu amintirea ta, amintire neclară, dar care mă subjugă.
Cumva, am stabilit să ne întâlnim într-un pub. Te găsesc jucând darts. O bruneta micuță, cu ochi negri mari, cuceritori așezați pe o față un pic acrișoară. Ai băut un pic prea mult. Arunci săgețile cu mișcările largi ale unei fetițe băiețoase. Am uitat ceva. Nu știu ce mi te smulge și mă cheamă afară. Mă supun. Mă vei aștepta. Mă întorc. Ai dispărut. Te joci cu mine sau nu îți pasă.
Te vreau.
Mă hotărăsc să te caut. Singur, pornesc spre un club din Regie (nu știu care, dar în vis o fac cu convigerea celui care se știe aflat sub predestinare). Ciudat, hotărăsc să îmi scurtez drumul (și am sentimentul că asta e singura mea opțiune) printr-o cameră de cămin. Intru pe ușa descuiată, camera se află la parter, nu pare să fie nimeni acasă, mă îndrept spre geam, geamul, prin care doream să îmi scurtez drumul, nu se poate deschide. Vreau să ies, un pic rușinat, din cameră, mă întorc cu fața spre ușă, fac câțiva pași, de după ușă, în stânga mea, o tipă corpolentă scoate din frigider o față copilaroasă. Mă simt din nou jenat de prezența mea nejustificabilă. Te observ pe tine, în dreapta mea, la un monitor CRT, cu caietul în față și cu fața roșie, obosită, ca și cum nu ai fi dormit suficient. E prima ta sesiune și ai examen la fizică. Nu simți că facultatea de Calculatoare e ceea ce ți-ai fi dorit. Ieșim la plimbare. Sunt un pic surprins că pari interesată de mine.
Afară e noapte. Ne întâlnim cu un cuplu pe care îl cunosc. Te-ai oprit pe o bancă, eu ceva mai departe, te privesc. Un minivan trece printre noi, mi te ascunde privirii, am impresia că banca a rămas goală, retrăiesc abandonul din club. Mă îndrept spre cei doi și le spun, cu un aer cât mai natural, că ai plecat. Cu uimire, te regăsesc pe bancă. Continuăm să ne plimbăm pe stradă. În dreapta eu, trotuarul și magazinele luminoase, în stânga tu și mașinile care gonesc. Instinctiv, îngrijorat, îmi las în spate mâna stângă ce te cheamă. Îmi cuprinzi mâna. Tresar surprins, m-ai acceptat. Din împreunarea celor două mâini, o fericire simplă mi se răspândește în tot corpul.
Am rămas doar noi. Asfaltul ud reflectă lumina unui felinar orb ce se întrezărește printre ramurile de brad. Cerul e plin de stele și până la noi răzbate de departe zgomotul mașinilor ce traversează orașul. Încă te gândești la sesiune și nu ești sigură că ești la facultatea pe care ai fi vrut-o. Te întreb ce altceva ai fi vrut să faci. Îmi spui că actorie sau literatură. Te țin în brațe. Simt între noi intimitatea spontană a două suflete ce s-au întâlnit după lungi căutări. Zbaterile mele s-au potolit, am uitat de toate, mă las în voia unei ferici calme.
Mă trezesc. Încă îți simt îmbrățișarea. Nu te cunosc, dar sunt îndrăgostit de tine.