Aceasi noapte

Renuntase la fumat. Greu, dar o facuse. Nu foarte convingator, nu definitiv. Dar incepuse sa creada in dezastrele viitoare pe care le aduce si mai credea, pe langa asta, ca va fi fericit, candva, in viitor, iar atunci probabil va fi vrut sa aiba cat mai mult timp ramas. Dar mai mereu e greu sa sacrifici intimitati prezente pentru promisiuni indepartate. Astaseara avea chef de o tigara. Privea de la balcon, era frig, inceputul lui decembrie, intr-o noapte prea luminoasa pentru gustul lui. Nu reusea sa se gandeasca la ceva anume, desi incerca sa o faca. Ceva lipsea, momentan nu avea proiecte personale care sa il absoarba si din cauza asta resimtea in plin acea permanenta lipsa a unui ceva niciodata pe deplin definit. Uneori i se parea ca este singur, dar de cele mai multe ori voia sa fie departe de toti ceilalti. Se gandea, Jung probabil zisese asta, ca te simti singur nu pentru ca nu ai pe cineva, ci pentru ca nu ai pe cineva cu care sa vorbesti despre ceea ce iti pasa. Simplu, la tinta. Sfarsea de altfel destul de des in lungi monologuri, dar cel mai adesea erau doar cautari orbesti, fara vreo tinta anume, cu largi bucle sfarsind in aceleasi cateva cuvinte. I se intampla uneori sa se impiedice obsesiv de aceleasi fraze, incercand cumva sa stoarca din ele un inteles mai plin si mai inalt. Greseala inocenta si neproductiva de altfel, caci de cele mai multe ori se lasa sedus de o forma ce promitea adevaruri frumoase, dar nicidecum ale lui. Noptile la oras sunt oricum scurte si nu iti lasa niciodata timp suficient sa te descoperi. Stelele lipsesc, iar cerul e adeseori un amestec murdar intre roscat si gri. Nu e un cer pentru ochii visatori.
Se decisese in sfarsit sa isi aprinda tigara, reinodand o legatura emotionala de demult, ca si cum ar fi regasit o veche iubire chinuitoare. Stia ca urma sa adoarma greu, ca va tusi si ca dimineata, trezit cu un gust neplacut in gura, va scuipa in ghiuveta o mazga verzuie respingatoare. Ii placea totusi ca simtea o oarecare complicitate cu ceilalti razleti fumatori de balcon. In reteaua de mucuri aprinse se ardeau poate aceleasi vise ce isi dadeau duhul in fumul straveziu.
Gandurile refuzau sa se inchege, incapatanate, nu voiau sa se dizloce din increngatura ce alcatuieste eul prezent. Pulsau in subteran, se ascundeau de lumina si refuzau, nedrept si impovarator, infiintarea. Sa cauti si sa nu ai nimic sa-ti spui. E totusi de-nteles, caci zilele sunt multe si in mai toate dintre ele nu faci decat sa iti astupi urechile interioare, sa uiti si sa implantezi idei, dorinte, ganduri ce nu iti apartin, asupritori de sine. Si-apoi te-ntorci cautandu-te din nou, sperand sa te gasesti si sa te vindeci.
Secretul e probabil sa fii hotarat si nemilos. Ucide mugurii de fiinta si uita-i. Nu te intoarce, incercand sa reintregesti ceea ce ai refuzat. Ceea ce e necesar va supravietui de la sine, iar restul, restul poate sa moara, dar trebuie ars pentru a nu intina cu germenii pestilentiali ai intrebarii si ai indoielii putinul care ai ramas . Va trebui sa se scuture candva de duiosia asta pe care o poarta unor euri condamnate. Sa le alunge fara remuscari, ca in final sa poata, cand vocile au sa fie mai putine, sa se asculte cu adevarat si sa se inteleaga. Prea multe voci care isi trag seva dintr-un suflet din ce in ce mai obosit. Dar inca mai spera ca e posibila convietuirea, in ciuda trecutului ce poate creiona bucati de viitor, ca din bazarul asta galagios nu va trebui sa alunge comerciantii de exotic si ca, in final, zumzetul va deveni omogen. E nevoie, poate, de o voce care sa impace, fara a insinua despicarea unui trup de copil, o voce, fie ea si exterioara, ingaduitoare cu eurile aruncate la marginea pietei. Dar e tarziu, si inca noapte, e timpul abdicarilor bruste caci ecourile unui maine imperativ incep sa se strecoare prin aerul inghetat. O ultima tigara se stinge in balconul in care a vibrat ultima intrebare a noptii.

Gânduri de sub noapte

Caut în tine ceva care să răspundă unor întrebări pe care nu ți le pun. Îmi întind tăcut tentaculele, încercând să creez punți, dar eșuez într-un vid asfixiant. Mă retrag mai mult, din ce în ce mai mult, în mine, hotărât, din ce în ce mai hotărât, să nu mă mai părăsesc niciodată. Dar apoi, mă agăț din nou de un zâmbet, încerc să o fac, dar el dispare și totul dispare, sub noapte, e rece, nici o lumină. Tăcută, nu te dai de gol, nu te mai caut. Aud la răstimpuri, în spatele meu, un râs jivin, puțin dulce, mai degrabă usturător. E noapte, genul ăla de noapte impusă, prea rece să te poți înveli cu ea, prea aspră să ți-o așezi sub căpătâi. Îmi pipăi fața, mi-aș smulge cusăturile pleoapelor, dar văd mai bine așa, și mai departe, căci noaptea e adâncă, iar ziua minte. Noi nici nu ne-am întâlnit încă de fapt, ne-am cunoscut pe auzite, frânturi de povești bezmetice, purtându-și aripile găurite dinspre un unul spre un celălalt. Banalități și zgomot care adoarme, liniștirea spaimei de a fi prea puțin. Sau singur.
Tăria de a crede până la capăt. Minciuni! Inocențele mor înainte de sfârșit. Voi călca mai apăsat chiar dacă-n cale au să-mi iasă flori. Dar la sfârșit, mă voi găsi pe mine? Sau voi fi eu, diluat de tine și de tot ce am ales? Să mă părăsesc pe mine pentru un tine ipotetic? Când drumurile tale nu sunt și ale mele, voi ști să mă întorc, poate ținându-te de mână? Sau vom rătăci amândoi în orașele unor voci străine, mereu singuri și mereu priviți, îndreptați, ghidați spre marele infern al uniformității?
Simplificăm, ne punem la olaltă și calculăm similarități, ignorând nuanțe. Probabil vom fi fericiți, deja ma înduioșează viitorul, mă regăsesc mințindu-mă ingenuu, fără vreo urmă de nevroză, te văd pe tine alături picurându-mi în ureche cuvintele ce trebuiesc rostite, căci altfel, fără a le auzi din gura mea, nu le-aș mai crede. Schimb temnița mea, la care încă mai am cheia, pe una mai mare, pe care numai tu o poți descuia. E cald, frumos, vindecător - în aer plutește ceva din dulceața dezastrelor ce încă nu s-au împlinit. Ne mințim aici, mai aproape de lume, de ceilalți, suntem sârguincioși în a scrie poveștile pe care le-auzim de la alții. Și ce contează, atâta timp cât suntem fericiți, o, cât de fericiți, că am ajuns atât de repede la înfăptuire, ne trebuie doar un sfârșit pe care să-l lungim, dar scriem, scriem, mai mereu aceleași lucruri, doar asta ne ține ocupați, și fericiți. Stăpâni ai unui destin superb, atât de asemănător cu toate celelalte, dar al nostru fără doar și poate. În fiecare zi scriem aceleași pagini, dar mai frumos și fără semne de întrebare, mărșăluind spre împlinirea amoroasă, fără să știm sau să ne pese dacă am rămas povestitorii sau suntem noi cei povestiți.

Uneori ma simt, brusc, lucid

Uneori ma simt, brusc, lucid. Ciudat cum momentele astea se leaga in special de renuntarile la oameni. De fapt, luciditatea pe care o presimt se bazeaza in mare parte pe rechizitorii inchipuite. Ce imi pare ciudat e ca, in ceea ce resimt ca luciditate, reprosez de fapt celorlalti renuntarea la vis. Uniformizarea si definirea propriei personalitati in linii fruste. Observ cum maturitatea inseamna, pentru majoritatea, nevoia enuntarii de principii si solidificarea propriei persoane in tiparuri rigide. Sistemele axiomatice au avantajele lor, dar rareori se dovedesc capabile sa asimileze viata. Sunt incomplete, putine adevaruri putand fi atinse doar pe baza lor. In fapt, problema de abordare devine aparenta in rezolvarea inconsistentelor, cand omul axiomatic, pus in fata contradictiilor propriilor sisteme nu are alt remediu decat acela de a-si stramtora inutil lumea si a ignora zgomotele de dincolo de ziduri. Stationarea, incremenirea, mecanicul ucid povesti care au dreptul la existenta. E greu de crezut ca cineva poate atinge adevaruri generale, exceptand cunoasterea stiintifica, caci personal consider majoritatea adevarurilor a fi personale. Consider ca sistemul de idei al individului poate fi imaginat, intr-o oarecare masura, prin descrierea einsteiniana a spatiului. Lumina se curbeaza sub influenta celor mai dense credinte, iar cu cat acestea sunt mai putine, cu atat mai putine traiectorii poti imagina. In plus, concentrarea acestor puncte in zone apropiate, face ca adevarurile indepartate sa isi pastreze miscarea de revolutie in afara perceptiei intelectuale sau emotionale.

Nu sunt impotriva sistemelor axiomatice, caci doar ele dau in final unicitate si sens existential. Fara ele am fi compulsivi, nevrotici si pierduti intr-un spatiu rece care inghite orice ecou. In fapt, nefericirea mea actuala provine tocmai din lipsa unui astfel de sistem, din zgarceniea mea de a renunta la dimensiuni existentiale. Inca nu vreau sa ucid inceputuri de fiinta ce vibreaza in mine, fara a intelege inca la ce renunt. Nu am pretentia sa le explorez, dar vreau sa pot sa simt bucuria intuitiei unui adevar simplu, nu comfortul omului ce nu aude si nu vede. Nu am de gand sa imi petrec viata facand alegeri si rezolvand disonante cognitive prin ample justificari.

Ah, si totul incepuse de la faptul ca eu, nefiind, inca, axiomatic, raman se pare neintuit si prin urmare ma simt din nou singur. Dar glorios de singur, iar singuratatea nu se mai surpa peste mine ca in alte dati. Acum ma ocroteste. Sa fiu regele nebun, parasit de toti intre ruinele cetatii arse?

Despre trecut sau viitor

Rămâne totul joacă între noi
Sau nu ți-am spus și ție?
Am împărți lumea la doi
Dar n-ar fi o prostie?

Când tu ai lumea ta,
Cu turnuri și creneluri minutate
Iar eu trăiesc într-alta,
Cu zidurile-asediate?

De ce am încheia noi alianțe
Când zgomotul de-afară nu te-ajunge,
Iar porțile-mi fără speranțe
Curând îmi pare că s-or frânge?

Dar vreau o noapte pentru noi
În care zidurile nu există,
În care șușotim uitați și goi,
Sub luna ce veghează tristă.

Am să mă-ntorc apoi să mor
În mijlocul cetății mele
Cu gândul, sufletul ușor
Cu ochii ațintiți în stele.

Ai să mă recunoști apoi
Când barzii au să-ți cânte
Despre trecut, despre eroi,
Despre iubirile pierdute.

Și-atunci ți se va zbate, pierdut,
Un gând sub tâmple:
Noi suntem lumea care n-a putut
Să se întâmple!

E vremea viselor ce s-au pierdut

Știu că îmi face bine să scriu, dar uneori mi-e atât de greu să pornesc... Cred că mă obosesc propriile obscurări, nevoia de a fi memorabil sau cât de cât înalt în fiecare frază. Limbajul mă pierde, așa cum a făcut-o dintotdeauna pentru om. Reducerea propriului univers la cuvinte încărcate de un sens acceptat social, poartă constrângeri, nu eliberări.

Am lăsat să cadă peste existența mea, dintr-o oboseală, nu de înfrânt, ci de dezamăgit, am lăsat să cadă un văl în care mă încurc și-n care mă pierd pe drumul înspre sine. Pentru că scriu atât de rar, nu știu să povestesc. Pentru că lumea nu e arena în care voiam să mă desfășor, iar spectatorii sunt surzi, am renunțat demult să mă exprim. Să mă exprim pe mine cel ce sunt. Am livrat poveștile ce am crezut că mi se cer, am proiectat imaginile care am crezut că sunt acceptabile. Nu au fost urechi care s-asculte, iar gura mi-a amuțit. Ne uităm pe noi în marele ocean al uniformității, biete picături ce au să se evaporeze la primul test solar. Ne lăsăm purtați de valuri în care nu mai credem, iar stelele de sus se oglindesc atât de fad în noi...

Mi-e dor de mine cel care eram demult. Când încă nu gustasem lumea și prin urmare amarul nu mă stăpânea. Am crezut în iubire. Multă vreme am crezut că o fac rațional. Nu am găsit altar pe care să mă-ntind. Nu credeam în absolutul cunoașterii, în împlinirea socială sau în satisfacția profesională. Iubirea părea singurul refugiu într-o lume haotică, inumană și decadentă, condusă de aspirații mari în oameni mici, aflată sub dezastrul educat și asumat al unui rol neimportant pe care îl jucăm. Ne-am resemnat în supraviețuire. Dar cum poate fi iubirea o alegere rațională când, acum, privind înapoi, îmi dau seama că nu știam și nici acum nu știu ce e iubirea. M-ai fi întrebat ce imi doresc mai mult și-as fi răspuns iubire.
Dar ce însemna pentru mine iubire? Era totul doar povestea însușită din paginile atâtor cărți? Presimțeam, dar nu puteam imagina. Iubirea am trăit-o ca pe ceva îndreptat înspre un exterior vag. Condensarea din sublim și inefabil în cotidian mă eluda. Ce îmi doream de fapt? M-am imaginat doar străbătut de un sentiment ce-avea puterea să mă cutremure, să îmi dea sens și să mă facă să îmi simt propria vitalitate. Dar mai departe de atât nu am imaginat nimic. Nici lungi plimbări sub clar de lună, nici vorbe șușotite, nici îmbrățisări febrile, nici săruturi apăsate sau blânde hoinărind pe un trup cald, nimic din ce înflăcărează, poate, imaginația unui adolescent. Astea ar fi fost mijloace. Dar nici recipientul nu-mi stârnea imaginația. Cred că mi-am dorit mai mereu o brunetă cu ochi negri. Dar asta a fost tot. Furtuna electrică a neuronilor nu a desenat un contur în spatele pleoapei. Pygmalion fiind, nu aș fi știut să nasc o Galatee.
Poate părea evident acum că a idealiza iubirea, dar a nu trăi anticipat prin vis căile și destinația ei, produce grave rupturi de realitate. E imposibil de găsit ceea ce nu știi ce chip poartă. Dar asta cred că a fost un efect al inocenței mele în materie de iubire. Am crezut, eliberându-mă poate de orice întrebări sau grele ezitări, că totul are să meargă de la sine, că preaînțeleapta Clotho va fi citit sub creștetul degetelor ei dorințele mele cele mai ascunse și va fi țesut povestea atât de mult dorită și, evident, bine-meritată. Și ceea ce este inocență poate fi în final doar orgoliul celui ce așteaptă să primească doar pe baza unei auto-asumate îndreptățiri, fără a presta nimic în schimb. Căci a apela la predestinare înseamnă fie slăbiciunea ignorării momentelor ratate și alibiul înfrângerilor, fie orgoliul celui care crede că i se cuvine. Eh, dar dihotomia asta e, cred, doar o joacă auto-flagelatoare. Și totuși știu că nu mai cred în predestinare. Oamenii nu uită de ei înșiși și propriile spaime pentru a reîntregi mitica creatură de care chiar și lui Zeus îi era frică.
Dar în final ce am aflat nou despre sine? Nimic. Sondez, sondez și în final mă rătăcesc în labirintul propriilor cuvinte.
Edificul viselor adolescentine s-a surpat sub asaltul cutremurelor realității. Cumva mi-am pierdut speranța și totuși continui să sap. Încă mai sper ca dedesupt pâlpâirea să mai existe, deși noi începuturi mi-ar face viața mai ușoară. O viață în care iubirea nu mai e unica dimensiune a fericirii, în care alegerile se fac rațional, în care alăturarea survine spaimei de singurătate, iar a iubi înseamnă a raționaliza alegerea făcută. În fond, ce e rău în a avea un cămin, o fată cuminte, frumușică, isteață, pricepută în bucătărie și fertilă? Eventual, dacă ești ca mine și crezi că un om împlinit e cel care e atât de bun cât poate fi și care lasă în urma lui ceva mai bun decât ceea ce a fost, alegerea asta poate fi justificată și pe considerente genetice. Ești aranjat pe viață. Singurul lucru pe care trebuie să îl mai faci e să minți în fiecare zi, pe tine și pe ceilalți, că viața asta e tot ce ți-ai dorit pentru ca în final să nu-ți grăbești singur trecerea în marele gol.
Dar pentru mine poveștile încă se nasc din haos. Predestinarea nu are rolurile de mai sus, ci rolul de a-mi garanta autenticitatea, de a condimenta realitatea si a-i da arome ce altfel i-ar lipsi. Tânjesc și am nevoie de mai mult. Nu din orgoliu. Omul care alege doar după considerente asemănătoare celor mai sus enunțate e omul care o face pentru alții, e căutătorul de trofee. E cel ce adună argumente în favoarea destinului lui unic și împlinit. Dar eu caut iubirea tocmai pentru că mă simt puțin și încă nu găsesc un alt răspuns întru întregire.
Două decenii și ceva de conștientă și de sesizarea a sexului opus și încă nu am străbătut potecile iubirii. Nu sunt mai aproape de a ști ce vreau decât eram le vremea adolescenței. Am devenit doar mai amar și mai nerăbdător. Mai trist și mai puțin încrezător. Totuși, acum știu că vreau pe cineva cald, blând și care să știe să iubească lumea. Care să îmi înlăture natural spaimele artificiale. Care să mă intuiască în mare, dar să îmi tolereze intimitățile. Cred că iubirea există doar acolo unde fiecare e mai mult în doi decât ar fi individual. Acolo unde spaimele au apus și lumea se desfășoară în culori calde, iar recele e doar bucuria unui altceva. Dacă în doi nu vom fi învățat să iubim lumea și să iertăm umanitatea care dezamăgește individualul, atunci nu poate fi iubire. Iubirea în doi aduce coerență, liniște, compasiune și dizolvă întrebările, înlăturând membrana, născută din spaima de nerăspunsuri, ce ne izolează de lumea de care ineluctabil aparținem.
Am să iubesc cândva. Sau am să-nvăț să mint din ce în ce mai bine.

Tu nu ești tu

Te văd de fiecare dată în alt fel,
Te-mbogățesc nemeritat
Cu bogății de fel de fel
Ce doar din vise-au picurat.

Îmi ești atât de dragă
Și te iubesc atât de mult,
Ești noul ce ar trebui să șteargă
Amarul ce a fost demult.

Dar nu pe tine eu te văd
Mă las orbit, căci am nevoie
Să uit că-n juru-mi e prăpăd
Și diavolii se joacă-n voie.

Te-nalț acolo unde aripi doar
Ar mai putea să te înalțe,
Îți construiesc altar după altar
Și totuși ai în cer restanțe.

Ești dulce tu în felul tău,
Dar dulce care cade greu,
Din bine-n bine am s-o duc mai rău,
Din iad în iad, am să ajung în elizeu.

Dar nu e vina ta că te-am ales
Să porți cununi ce nu îți vin,
Să ne iubim cât mai putem - și cât mai des-
Și-apoi să ne-necăm în vin.

De despartire

Azi ne-am despartit pentru intaia oara definitiv. Nu ma saturasem de caldura si iubirea ta, nu culesesem toate roadele din noi. Dar azi, pentru tine, pare sa fie un moment bun. Alegi sa pui capat indoielii, luptei. A te intoarce inseamna a trebui sa-ti spun ca te iubesc si liniste si fericire. A nu o face, inseamna dreptul la visare si a pastra frumosul din poveste. De-aici incolo, cu mine cel de "te iubesc" nerostitor, norii se-aduna si furtunile-si ascut coltii.

Singura mea nostalgie e cel din urma noi. Te-am vazut vag, de sub ploape grele, plecand in graba la 6 dimineata. Zambesc totusi pentru ca imi aduc aminte ca ne-am sarutat frumos in seara dinainte. Dar sunt nostalgic dupa noaptea pe care nu am avut-o. In ultima noapte, te-as fi tinut in brate si nu as fi inchis un ochi. Te-as fi iubit mai mult ca totdeauna. Caldura unuia ar fi devenit caldura celuilalt. Mirosul meu ti-ar fi ramas inscris in piele. A sti ca te pierd maine, ar fi insemnat sa te iubesc senin pana la capat.
Imi vei lipsi tu fericita, din cauza mea sau de aiurea.

Chiar daca nu acum ti-as fi dat drumul, nu am sa lupt, caci nu vreau sa te fac sa te indoiesti. Mi-a fost, mereu teama ca mana-mi va fi mult prea aspra ca sa stearga lacrimile pe care le-am starnit. Aleg si eu, ca tine, ca spre trecut cand vom privim, doar frumosul sa transpara.

Dar, ah iubire, cat mai m-ai tradat! Am gasit sens doar in tine si tu refuzi sa te arati. Si vai, iubirea de copii nu pare sa mai fie. Cea fara de spaime, recunoscatoare, pura si neinhibata. Inspaimantati sa fim putin pentru cei ce sunt totul pentru noi, gresim, ranim si totul moare.

Si astea fura nostalgiile. Aleg sa le opresc aici. N-am sa sfarsesc sub furtuni inchipuite, caci, contrar parerii celor de sub lume, durerea nu te face mai inalt. Din campul de pelin am sa culeg doar roua.

Din ce ne-am adunat, acum cand ne scadem, parem sa fim mai mult ca inainte. Zambesc pentru frumosul care-am fost. Te pup, te las, iar eu, de la timona mea, zambind, brazda-voi marea catre porturile ce ma cheama.

Dar unde ești?

Dragă straină făr' de țărmuri,

Numele meu e Puck. Rătăcesc pe mări necunoscute, de ceva vreme, nici nu mai știu câtă; după barba mea trebuie să fie multă. M-a smuls furnuna ultimului port. Neastâmpărat, neghiob și poate mult prea sigur, m-am îndepărtat prea mult de țărm. Mă hotărâsem să ies puțin în larg. Era senin și soarele mă mângâia. Foame nu îmi era, de-abia ce mă ghiftuisem și stam pe spate, privind cerul. Ce ți-o fi și cu cerul ăsta de îți vine să-l privești și uiți de toate. Și mă gândeam, "Cu ochii ăștia doi nu poți cuprinde-ntregul cer. Mai bine să-i închid puțin.". Ciudat, cu ochii-nchiși, îmi pare că lumea e mult mai mare. Și parcă mai blândă și mai colorată. Și așa, cu ochii închiși, meditam. Că de ce e lumea așa de mare, că de ce sunt eu atât de mic!? Dar cât de mare? Cât de mic?  Și-asa de bine meditam, că deodată m-a trosnit un ditai somnu'. Biata-mi minte obosește prea ușor când o înalț prin metafizic.  E doar un zmeu colorat pe care vânturi incerte-l bat. Uneori îl leg de capul bărcii și-l las în voie să se joace. Așa, și cum îi trăgeam eu la aghioase, deodată am simțit cum marea îmi fuge de sub barcă. Cei ce se vaită de banala fugă a pământului de sub picioare, habar nu au ce-nseamn-o lume răsturnată.
M-am trezit. Eram speriat rău. Acum era însă din nou liniștită marea. Liniștită și nesfârșită. Nu vedeam nici urmă de pământ. Să mă fi îndepărtat atât de mult de țărm în timpul somnului meu? Să-mi fi suflat prea tare vântu'n pânze. Sau poate zmeul m-a târât pe mare. Ce zbatere de vânt să mă fi smucit atât de violent lumii? Să fi vorbit în somn și să fi zis ceva ce nu i-a picat bine lui Neptun? Știu prea bine că am gura slobodă și mai ales în somn. De multe ori m-a băgat în belele. Dar nu e vina mea. Eu sunt doar un biet spiriduș. Așa mi-e felul. Cam răutăcios ar zice unii, cam pus pe șotii și pungaș de prima mână, alții. Faptele mele sunt cunoscute. S-a și scris despre ele. Un adevărat hit. Lumea încă mai joacă, după atâția ani, povestea faptelor mele. Veselul rătăcitor al nopții mi se spune. Îmi plăcea să le joc feste oamenilor, să îi fac să râdă. Cineva mi-a spus odată ca viața-i doar o glumă. Măcar s-o facem una bună. Odată am făcut o prințesă să se îndrăgostească de un măgar. Ce am mai râs! Asta se-ntâmplă însă, și fără ajutorul meu, mai des decât ai crede.
Pe vremea aceea eram în slujba unui rege. Mai trebuia sa fiu uneori și bufon, dar nu mă deranja. Nici nu ai idee cât contează pentru împărăție un conducător vesel și binedispus. Am fugit însă din slujba lui. Nu mi-era deloc rău, dar ce ți-e si cu inima asta de urlă ca turbata dupa libertate! Dacă n-o poți face sa tacă și ritmurile ei îți pompează până în creier, nu ai decât să i te supui. Libertate mi-a trebuit mie! Uite că acuma am dintr-însa mai mult decât pot duce. Da' să știi că totuși e bine. Dorm cât am chef, mă trezesc când am chef. Mi s-a cam luat însă de pește. Noroc cu miopia mea. Știi, eu port ochelari. Sau de fapt purtam. Acum când sunt doar eu într-o mare de apă și cer, la ce bun să mai văd în depărtare când ce-i acolo e și-aici. Oricum un spiriduș cu ochelari arată caraghios. Da' de complexul ăsta m-am vindecat aici. Și de ăla cu-nălțimea. În imensitatea asta albastră ce mai contează câțiva centrimetri-n plus? Așa, și spuneam de ochelarii mei. Îi folosesc ca să prăjesc peștele. Îmi ia mult timp, dar timp am berechet. Și nici nu îl irosesc de fapt. Am început să mă gândesc ceva mai mult. O fi de la pește? Se zice că ajută la bostan. Idei e sigur că îmi vin, aici, departe de oameni. Dar dintre toate, câte sunt aieve?

***

Visez din ce în ce mai des. Și nu mai știu dacă ce-mi amintesc a fost sau a fost vis. Sunt sigur că zâmbesc când te visez. Cred că și tu rătăcești pe-aceași mare și că privești același cer. C-aceleași ploi ne spală și-același vânt ne smulge tresăriri. Că ne-am țintuit visele în aceleași stele. Îți scriu, știind că mesajul ăsta are să își găsească drumul până la tine. Punțiile-ntre suflete se nasc fără să știi cum. Și sunt și mai rezistente decât cele dintre cărnuri.
Pentru moment am obosit. Mă chemi spre somnu-n care te cuprind. Voi pescui o sticlă de vin și am să cânt. Ți-am povestit că marea asta e ciudată? Plutesc în ea sticle de vin. Sunt toate pline. Ori fizica a divorțat de aceste tărâmuri, ori vinul ăsta e mai chior ca apa. Am pescuit un Cotes de Bergerac. Cam dulce pentru gustul meu, dar am învățat să nu fac mofturi. Ah somnul ăsta, nu ma lasă...

***

Ciudat vis. Se făcea că cerul ăsta nu e decât un piept despicat și marea asta e lăuntrică. Și-atâtea alte universuri azvârlă-n pieptul ăsta vagi povești în sticle. Cu scris frumos sau lăbărțat, pe foi îngălbenite sau strălucitoare, frumoase, triste sau stupide se-mplântă-n mare ne'ncetat. Și unele fac marea să respire încet, duios, senin, sublim, iar altele o-agită până în străfunduri, atât de tare-ncât chiar cerul se-nfioară. Am așteptat furtunile să treacă și te-am zărit pe tine-n marea ta, sub marea mea. Mi s-a părut că mă vedeai și tu. Cumva, din marea mea ți se nasc norii, iar marea ta se scurge-n cerul meu. Nu înțeleg nimic din toate astea. Sunt poate doar fantasme de nebun? E marea prea albastră pentru mine? Mă doare capul, vinul să fi fost? Mai bine dorm spre alte începuturi.

***

E noapte-acum. Și noaptea e frumoasă. Știe s-ascundă și s-aline. Și poti să uiți de tot tumultul zilei, de zgomotul de săbii ce scrâșnesc încrucișate -e drept, cam toate metaforice, dar cu atât mai zgomotoase-, de toate câte se întâmplă ne'nțelese. Noaptea toți împărații-s goi. Povestea se așază în poveste. Și lumea se trezește, respiră ușurată și se dezmorțeste. Scăpată de gălăgioșii oameni își cântă înțelesurile ultimilor ei copii. Ascultă! Când ne vom întâlni, pe umeri am să port doar noapte. Și poate am să port și stele-n ochi, dacă nu am să uit cum se culeg.

***

Dar spune-mi: M-ai văzut și tu? Și știi ceva mai mult din toatea astea? Cum de-ai ajuns în cerul meu, sub marea mea, prințesă?

Te sărut așa cum doar spiridușii știu să o facă,
Veselul rătăcitor al nopții, Puck

Neîmblânzito

Ești doar văpăi, iar, astăseară
Obraji-ți ard din temelii și ei
De flăcările ce a nu știu câta oară
Au izbucnit fără temei.

De ce stârnești furtuni în jurul tău
Din orișicare întâmplare?
Tu ești ciocan și ești ilău,
Eu, prostul fără de scăpare.

Luminăția ta, ești doar întunecare
Ești haită de reproșuri și injurii.
Și știi atât de bine ce mă doare,
De bună seamă nu-mi zâmbesc augurii.

Sunt robul tău și sluga ta fierbinte
Doar nu mă chinui mai mult decât e necesar
Îți sunt loial și tac și sunt cuminte
De încetează acest scandal.

Doar recunosc că am greșit ca-ntotdeauna
Am zis sau am făcut ceva
Nu faci degeaba pe nebuna,
E totul doar din vina mea.

De m-am uitat prea îndrăzneț
Sau de neîntrebat deschis-am gura,
De fui de capul meu pozneț
Sunt gata să îți primesc ura.

Doar nu ne chinui vecinii
Că au cu toții-auzul fin
Și au pretenția, ei, hainii,
Să nu le umplem casa de venin.

Eu merit tot ce-mi dăruiești
Dar ei săracii n-au vreo vină
Ca eu greșesc și tu mă pedepsești
Cu grația și măsura ta divină.

Te rog, te liniștește de îndată
Nu-ți face bine să te enervezi
Pentru același prost, a câta oară,
Prea buna-ți inimă s-o surmenezi?

Te du, mă iartă, mă ignoră,
Te du de te întinde-un pic
Și, cine știe, poate o să-ți pară,
Că chiar nu s-a-ntâmplat nimic.

Te culcă, o să fie totul bine
Sunt obosit și-atâta-i de târziu,
O fi azi rău, da' mâine-are să fie bine
Și, cine știe, poate nici n-am să mai fiu.

Scurta despartire

Am obosit s-alerg pe-atatea cai. Va trebui sa ma opresc si sa privesc in ochi bestia ce imi rasufla-n ceafa.

Va trebui sa lamuresc odata pentru totdeauna trecutul, sa il dezbrac de hainele lui amare si sa-l ucid de intelesuri. Am sa ii simt, pe pielea-mi fumeganda, ultima rasuflare, cand sangele lui negru imi va napadi mainile. Am sa-l privesc zambind cum se descompune in caldura noilor primaveri.

Am lasat prea multe lucruri nespuse. Neinteles, nu mi-am incheiat socotelile cu trecutul pentru ca am vrut sa te protejez pe tine, nu pe mine.

Ma dor introspectiile prin renuntarile pe care mi le releva. Am crezut ca a darui fara egoism chiar si celor ce nu stiu sa inteleaga ca primesc te face puternic. Acum vad doar slabiciune. Stiu ca principalul motiv pentru care nu privesc inapoi e pentru ca ti-am permis sa fii tiranul care ai fost.

Ti-am dat prea multe si m-ai adus aproape de nebunie. Mi-ai imputat durerea ta, mi-ai indesat-o pe gat pana la lacrimi si sufocare. Daca as putea sa urasc, cu tine as incepe.

Nimic mai rau decat tentindele autodistructive impreunate cu mandrie.
Da, lacrimile tale au fost reale si suferinta ta m-a indurerat profund. Ai folosit-o ca sa ma tii langa tine. In disperarea de a ma tine langa tine, ti-ai facut rau in fata mea. M-a durut profund. Slab, ti-am cedat si mi-am recunoscut vini ce nu imi apartineau. Am stat langa tine ani stiind ca nu mai meriti, ca nu iti mai datorez nimic de mult si ca fiecare clipa langa tine imi face rau. Constient de toate astea, am ales sa iti raman alaturi din spaima de a nu-ti face singura rau. M-ai amenintat cu suicidul. Mi-ai reprosat orice lucru, oricat de mic l-ai facut pentru mine. M-ai pus sa justific toate absurdidatile pe care ti le inchipuiai. Si nu o data. Si mereu, mereu aceleasi.

Disonanta dintre alegerea de a ramane langa tine si multitudinea de motive de a nu o face m-a slabit ingrozitor.
M-ai facut sperios. Mi-ai accentuat introvertismul. Mi-ai imbatranit fizicul. Mi-ai rapit energia de a face ceva pentru mine. Mi-ai luat increderea in iubire. Mi-ai luat increderea in mine. M-ai facut sa cred ca niciodata nu am sa pot sa schimb ceva. Mi-ai spulberat concentrarea. M-ai facut sa ma rusinez de mine si de cate am acceptat de la tine.

Daca inainte de tine credeam atat de mult ca singurul lucru care poate salva e iubirea incat mi-era intotdeauna teama de cuvantul a iubi, acum nu mai imi e teama. Stiu ca a nu iubi e starea naturala a lumii.

N-am sa te urasc, am sa te uit.

Doi minus noi

Străbat în fugă asprii munți,
Cărări ce nu îmi fură scrise.
M-apropii îndoit, cu pași mărunți
De porțile ce le-ai uitat închise.

Din cer cad fulgere târzii
În jurul meu răsare noapte.
Te-aștept înfrigurat să vii,
Să îmi așterni pe buze moarte.

Preschimbă-mă în amintiri
În neguri și povești uitate.
Mă-ngroapă printre nesimțiri,
Sub bolta porții tale-nalte.

Despică-mi carnea, sufletul mi-l pune
În lanțuri tari, de neînfrânt.
Sub pasul tău fragil, pășind în lume
Am să tresalt de sub pământ.

Voi răsări în fiecare primăvară
Din pragul colbuit de vremi.
Te voi iubi ca-ntâia oară,
La rădăcină au să îmi scurme viermi.

Nu încercați așa ceva acasă: Blogging și alcool

Toți viermii care sapă-n mine îi proiectez sub taste și-ncerc să îi strivesc. Victoriile par însă să mă eludeze. Dar nu sfârșiturile mă copleșesc, ci lipsa de-nceputuri. Sfârșesc cheantaur sub apăsare a prea multor cruci. Și e ciudat. Văd în jurul meu atâtea miracole, ciudat de multe și de-ntinse lumi poate crea o-ncrengătură de sinapse și tot în derizoriu sfârșim. Ușor să iubești umanitatea, mai greu pe om.
Demult prin blogul astă presăram speranța de mai bine. Acum îmi pare că jelesc doar neajunsuri. Demult încă aveam aripi de vise, acum mă tângui de furtunile ce mi le-au smuls.
În felul meu împiedicat, nesigur, doar către tine brațele mi le-am întins. Erai mai simplă atunci și nu te cereai în atâtea cuvinte. Acum va trebui să oblojești rănile prea lungului drum. Până să ajung la tine ai îmbătrânit și din fetița ce mă aștepta cu un ulcior ce avea să îmi astâmpere setea ai devenit nevasta de soldat bătrân ce nu mai vindecă, ci doar alină.
Mă simt prea dens și prin urmare pare greoi. Nu raiul mă așteaptă la cotitură, ci iadul pe care îl finanțez de atâta timp. Viitorul limpede e doar o himeră pe care o hrănesc artificial. Rămân copilul peste care primăverile adus-au doar dezastre.
Mă enervează propriile tânguriri. Ce poate fi mai trist decât sufletul ce își reneagă lacrimile și în singurătate? Mă imaginez între două piscuri cu mâinile și picioarele sângerând de efortul de a mă ține în viață și o inimă prea mare, mult prea mare trăgându-mă în jos. Ironic, mă proiectez în suprarealism atunci când realitatea mă strivește.
Mă dor frazele complicate, mult prea compacte, în care forțez propria realitate să defileze. Economia de cuvinte e specifică rațiunii, nu sentimentelor. Singurătate, alcool și sufletul nu mai are de ce mi se agăța ca în alte dăți. Trag de timp scriind până ce ultimul pahar se va goli.

Fata din vis

Am fost la schi. Programul fiecărei zi presupunea trezire la 7 dimineața și acel gen de efort fizic care te destinde și te obosește suficient de mult încât să te îndepărteze de tot. Acel gen de efort care te împinge către somnul fără întrebări.
Te-am visat, deși nu te cunosc.
Se făcea că am ieșit în club. Clubul nu îl recunosc.Totul e din lemn, inclusiv podeaua. Pare a fi Vamă, dar în vis știu că e Regie. Te cunosc pe tine. Nu știu cum. Timpul comută. Am rămas cu amintirea ta, amintire neclară, dar care mă subjugă.
Cumva, am stabilit să ne întâlnim într-un pub. Te găsesc jucând darts. O bruneta micuță, cu ochi negri mari, cuceritori așezați pe o față un pic acrișoară. Ai băut un pic prea mult. Arunci săgețile cu mișcările largi ale unei fetițe băiețoase. Am uitat ceva. Nu știu ce mi te smulge și mă cheamă afară. Mă supun. Mă vei aștepta. Mă întorc. Ai dispărut. Te joci cu mine sau nu îți pasă.
Te vreau.
Mă hotărăsc să te caut. Singur, pornesc spre un club din Regie (nu știu care, dar în vis o fac cu convigerea celui care se știe aflat sub predestinare). Ciudat, hotărăsc să îmi scurtez drumul (și am sentimentul că asta e singura mea opțiune) printr-o cameră de cămin. Intru pe ușa descuiată, camera se află la parter, nu pare să fie nimeni acasă, mă îndrept spre geam, geamul, prin care doream să îmi scurtez drumul, nu se poate deschide. Vreau să ies, un pic rușinat, din cameră, mă întorc cu fața spre ușă, fac câțiva pași, de după ușă, în stânga mea, o tipă corpolentă scoate din frigider o față copilaroasă. Mă simt din nou jenat de prezența mea nejustificabilă. Te observ pe tine, în dreapta mea, la un monitor CRT, cu caietul în față și cu fața roșie, obosită, ca și cum nu ai fi dormit suficient. E prima ta sesiune și ai examen la fizică. Nu simți că facultatea de Calculatoare e ceea ce ți-ai fi dorit. Ieșim la plimbare. Sunt un pic surprins că pari interesată de mine.
Afară e noapte. Ne întâlnim cu un cuplu pe care îl cunosc. Te-ai oprit pe o bancă, eu ceva mai departe, te privesc. Un minivan trece printre noi, mi te ascunde privirii, am impresia că banca a rămas goală, retrăiesc abandonul din club. Mă îndrept spre cei doi și le spun, cu un aer cât mai natural, că ai plecat. Cu uimire, te regăsesc pe bancă. Continuăm să ne plimbăm pe stradă. În dreapta eu, trotuarul și magazinele luminoase, în stânga tu și mașinile care gonesc. Instinctiv, îngrijorat, îmi las în spate mâna stângă ce te cheamă. Îmi cuprinzi mâna. Tresar surprins, m-ai acceptat. Din împreunarea celor două mâini, o fericire simplă mi se răspândește în tot corpul.
Am rămas doar noi. Asfaltul ud reflectă lumina unui felinar orb ce se întrezărește printre ramurile de brad. Cerul e plin de stele și până la noi răzbate de departe zgomotul mașinilor ce traversează orașul. Încă te gândești la sesiune și nu ești sigură că ești la facultatea pe care ai fi vrut-o. Te întreb ce altceva ai fi vrut să faci. Îmi spui că actorie sau literatură. Te țin în brațe. Simt între noi intimitatea spontană a două suflete ce s-au întâlnit după lungi căutări. Zbaterile mele s-au potolit, am uitat de toate, mă las în voia unei ferici calme.
Mă trezesc. Încă îți simt îmbrățișarea. Nu te cunosc, dar sunt îndrăgostit de tine.

De noapte

Trăiesc totul ca pe o înfrângere. Victoriile sunt mici și trecătoare. Aroma lui mâine, cu toate promisiunile pe care le aduce nu mă mai îmbată ca în alte dăți. Amăgitoarele promisiuni prea rar se vor fi înfăptuit. Mă simt departe de toate, despărțit de toți și în final singur. Părăsit de vreri, de vise sau motive de a mai lupta.
Am fost fugarul unor benzi de șoareci, am fost măgarul pofticios la morcovi, sedus și în final abandonat de mult prea multele posibilități. Am alergat nebun după atâtea nebunii. Am smuls bucăți din mine, ca pașii să îmi fie mai ușori și am crezut că îmi vor crește în loc aripi. Pământul mă ardea și am vrut cerul. Din vintrele lui am crezut că îmi voi potoli oricare sete. Sedus de vocile nepământene, am alergat nebun cu ochii doar spre cer. Și mi-am uitat odihna și pământul. Și, când, epuizat, doar zdrențe și flămând, m-am prăbușit, nu am văzut decât pustiuri dimprejur.

Poveștile se scriu în sânge. Pulsează încă în nervurile paginilor propriei vieții povestea ce se-așteaptă scrisă. Încă mai sper că nevăzute fire s-au țesut printre atâtea căutări fără izbândă, că, din tumultul întâlnirii lor, vor răsări dintre coperți frumoase roze. Că, până la ultima pagină ce se va revărsa dintre coperți ca un lințoliu, literele vor fi uitat să se-ntâlnească în acel infam "dar dacă".

Univers pessonian; despărțiți de spații făr' de oameni. Sunt insular și-oceanul îmi trece țărmurile prin ravagii. Culeg din scoici firave vești de peste timp. Și am ajuns să rezonez tânguitor până aproape de prăpăd. Din sticle desfășor doar glumele grotești ale îngustului și filistinului. Mă-ngrop aici departe, sunt totul doar mormânt ce geme. Și am uitat în care timp mai sunt. Din calendarul meu carnal zburat-au file. Noaptea își plânge ultimele stele în rana mea din piept.

La capătul nopții

În noaptea asta sunt fugar.
Nu-i praf de stele să se cearnă peste mine
Și nu e lună să m-aline.
Sunt fumegând și-s zdrențe iar.

Hăitașii sunt aproape, copoii fioroși,
Mi-e inima-ncolțită de spaimele multiple.
Simt pe spinare colți setoși
Căutand o pradă-n care să se-mplânte.

Mi-e pasul șubred și nu-i apă să ascundă
Firava-mi ființă de urmăritori.
În noaptea rece stau la pândă
Flămânzi, nevrotici prădători.

Îmi pare că te văd aieve.
M-aștepți în turnuri de bazalt
Să mă întremi cu mii de seve,
Să mă rescrii cu toc înalt.

Chiar dacă-n noaptea asta se prăvale
Întreaga lume peste mine,
Din zăngănit în zăngănit de zale,
Am să ajung neîndoios la tine.

Te voi găsi pe metereze
Și ochii-ți dulci scrutând amarul întuneric
În noapte drumul au să-mi lumineze
Grăbindu-mi pasul șovăielnic.

Voi năvăli pe podul coborât
Cu sângele pulsând sălbatic
Reînnodând vigoarea care s-a pierdut
În trupul ăsta fantomatic.

Pe pragul tău, am să îmi scutur
Bolnavul trup de gravele suplicii,
Prin pieptu-mi larg deschis, un murmur
Rosti-va blânde haruspicii.

Mă vei ascunde-n patul cald,
Îmi vei cerni adâncul somn pe ploape.
Din ființa ta, ca dintr-un vad,
Lăsa-voi sufletu-mi sa se adape.