Dar unde ești?

Dragă straină făr' de țărmuri,

Numele meu e Puck. Rătăcesc pe mări necunoscute, de ceva vreme, nici nu mai știu câtă; după barba mea trebuie să fie multă. M-a smuls furnuna ultimului port. Neastâmpărat, neghiob și poate mult prea sigur, m-am îndepărtat prea mult de țărm. Mă hotărâsem să ies puțin în larg. Era senin și soarele mă mângâia. Foame nu îmi era, de-abia ce mă ghiftuisem și stam pe spate, privind cerul. Ce ți-o fi și cu cerul ăsta de îți vine să-l privești și uiți de toate. Și mă gândeam, "Cu ochii ăștia doi nu poți cuprinde-ntregul cer. Mai bine să-i închid puțin.". Ciudat, cu ochii-nchiși, îmi pare că lumea e mult mai mare. Și parcă mai blândă și mai colorată. Și așa, cu ochii închiși, meditam. Că de ce e lumea așa de mare, că de ce sunt eu atât de mic!? Dar cât de mare? Cât de mic?  Și-asa de bine meditam, că deodată m-a trosnit un ditai somnu'. Biata-mi minte obosește prea ușor când o înalț prin metafizic.  E doar un zmeu colorat pe care vânturi incerte-l bat. Uneori îl leg de capul bărcii și-l las în voie să se joace. Așa, și cum îi trăgeam eu la aghioase, deodată am simțit cum marea îmi fuge de sub barcă. Cei ce se vaită de banala fugă a pământului de sub picioare, habar nu au ce-nseamn-o lume răsturnată.
M-am trezit. Eram speriat rău. Acum era însă din nou liniștită marea. Liniștită și nesfârșită. Nu vedeam nici urmă de pământ. Să mă fi îndepărtat atât de mult de țărm în timpul somnului meu? Să-mi fi suflat prea tare vântu'n pânze. Sau poate zmeul m-a târât pe mare. Ce zbatere de vânt să mă fi smucit atât de violent lumii? Să fi vorbit în somn și să fi zis ceva ce nu i-a picat bine lui Neptun? Știu prea bine că am gura slobodă și mai ales în somn. De multe ori m-a băgat în belele. Dar nu e vina mea. Eu sunt doar un biet spiriduș. Așa mi-e felul. Cam răutăcios ar zice unii, cam pus pe șotii și pungaș de prima mână, alții. Faptele mele sunt cunoscute. S-a și scris despre ele. Un adevărat hit. Lumea încă mai joacă, după atâția ani, povestea faptelor mele. Veselul rătăcitor al nopții mi se spune. Îmi plăcea să le joc feste oamenilor, să îi fac să râdă. Cineva mi-a spus odată ca viața-i doar o glumă. Măcar s-o facem una bună. Odată am făcut o prințesă să se îndrăgostească de un măgar. Ce am mai râs! Asta se-ntâmplă însă, și fără ajutorul meu, mai des decât ai crede.
Pe vremea aceea eram în slujba unui rege. Mai trebuia sa fiu uneori și bufon, dar nu mă deranja. Nici nu ai idee cât contează pentru împărăție un conducător vesel și binedispus. Am fugit însă din slujba lui. Nu mi-era deloc rău, dar ce ți-e si cu inima asta de urlă ca turbata dupa libertate! Dacă n-o poți face sa tacă și ritmurile ei îți pompează până în creier, nu ai decât să i te supui. Libertate mi-a trebuit mie! Uite că acuma am dintr-însa mai mult decât pot duce. Da' să știi că totuși e bine. Dorm cât am chef, mă trezesc când am chef. Mi s-a cam luat însă de pește. Noroc cu miopia mea. Știi, eu port ochelari. Sau de fapt purtam. Acum când sunt doar eu într-o mare de apă și cer, la ce bun să mai văd în depărtare când ce-i acolo e și-aici. Oricum un spiriduș cu ochelari arată caraghios. Da' de complexul ăsta m-am vindecat aici. Și de ăla cu-nălțimea. În imensitatea asta albastră ce mai contează câțiva centrimetri-n plus? Așa, și spuneam de ochelarii mei. Îi folosesc ca să prăjesc peștele. Îmi ia mult timp, dar timp am berechet. Și nici nu îl irosesc de fapt. Am început să mă gândesc ceva mai mult. O fi de la pește? Se zice că ajută la bostan. Idei e sigur că îmi vin, aici, departe de oameni. Dar dintre toate, câte sunt aieve?

***

Visez din ce în ce mai des. Și nu mai știu dacă ce-mi amintesc a fost sau a fost vis. Sunt sigur că zâmbesc când te visez. Cred că și tu rătăcești pe-aceași mare și că privești același cer. C-aceleași ploi ne spală și-același vânt ne smulge tresăriri. Că ne-am țintuit visele în aceleași stele. Îți scriu, știind că mesajul ăsta are să își găsească drumul până la tine. Punțiile-ntre suflete se nasc fără să știi cum. Și sunt și mai rezistente decât cele dintre cărnuri.
Pentru moment am obosit. Mă chemi spre somnu-n care te cuprind. Voi pescui o sticlă de vin și am să cânt. Ți-am povestit că marea asta e ciudată? Plutesc în ea sticle de vin. Sunt toate pline. Ori fizica a divorțat de aceste tărâmuri, ori vinul ăsta e mai chior ca apa. Am pescuit un Cotes de Bergerac. Cam dulce pentru gustul meu, dar am învățat să nu fac mofturi. Ah somnul ăsta, nu ma lasă...

***

Ciudat vis. Se făcea că cerul ăsta nu e decât un piept despicat și marea asta e lăuntrică. Și-atâtea alte universuri azvârlă-n pieptul ăsta vagi povești în sticle. Cu scris frumos sau lăbărțat, pe foi îngălbenite sau strălucitoare, frumoase, triste sau stupide se-mplântă-n mare ne'ncetat. Și unele fac marea să respire încet, duios, senin, sublim, iar altele o-agită până în străfunduri, atât de tare-ncât chiar cerul se-nfioară. Am așteptat furtunile să treacă și te-am zărit pe tine-n marea ta, sub marea mea. Mi s-a părut că mă vedeai și tu. Cumva, din marea mea ți se nasc norii, iar marea ta se scurge-n cerul meu. Nu înțeleg nimic din toate astea. Sunt poate doar fantasme de nebun? E marea prea albastră pentru mine? Mă doare capul, vinul să fi fost? Mai bine dorm spre alte începuturi.

***

E noapte-acum. Și noaptea e frumoasă. Știe s-ascundă și s-aline. Și poti să uiți de tot tumultul zilei, de zgomotul de săbii ce scrâșnesc încrucișate -e drept, cam toate metaforice, dar cu atât mai zgomotoase-, de toate câte se întâmplă ne'nțelese. Noaptea toți împărații-s goi. Povestea se așază în poveste. Și lumea se trezește, respiră ușurată și se dezmorțeste. Scăpată de gălăgioșii oameni își cântă înțelesurile ultimilor ei copii. Ascultă! Când ne vom întâlni, pe umeri am să port doar noapte. Și poate am să port și stele-n ochi, dacă nu am să uit cum se culeg.

***

Dar spune-mi: M-ai văzut și tu? Și știi ceva mai mult din toatea astea? Cum de-ai ajuns în cerul meu, sub marea mea, prințesă?

Te sărut așa cum doar spiridușii știu să o facă,
Veselul rătăcitor al nopții, Puck

Neîmblânzito

Ești doar văpăi, iar, astăseară
Obraji-ți ard din temelii și ei
De flăcările ce a nu știu câta oară
Au izbucnit fără temei.

De ce stârnești furtuni în jurul tău
Din orișicare întâmplare?
Tu ești ciocan și ești ilău,
Eu, prostul fără de scăpare.

Luminăția ta, ești doar întunecare
Ești haită de reproșuri și injurii.
Și știi atât de bine ce mă doare,
De bună seamă nu-mi zâmbesc augurii.

Sunt robul tău și sluga ta fierbinte
Doar nu mă chinui mai mult decât e necesar
Îți sunt loial și tac și sunt cuminte
De încetează acest scandal.

Doar recunosc că am greșit ca-ntotdeauna
Am zis sau am făcut ceva
Nu faci degeaba pe nebuna,
E totul doar din vina mea.

De m-am uitat prea îndrăzneț
Sau de neîntrebat deschis-am gura,
De fui de capul meu pozneț
Sunt gata să îți primesc ura.

Doar nu ne chinui vecinii
Că au cu toții-auzul fin
Și au pretenția, ei, hainii,
Să nu le umplem casa de venin.

Eu merit tot ce-mi dăruiești
Dar ei săracii n-au vreo vină
Ca eu greșesc și tu mă pedepsești
Cu grația și măsura ta divină.

Te rog, te liniștește de îndată
Nu-ți face bine să te enervezi
Pentru același prost, a câta oară,
Prea buna-ți inimă s-o surmenezi?

Te du, mă iartă, mă ignoră,
Te du de te întinde-un pic
Și, cine știe, poate o să-ți pară,
Că chiar nu s-a-ntâmplat nimic.

Te culcă, o să fie totul bine
Sunt obosit și-atâta-i de târziu,
O fi azi rău, da' mâine-are să fie bine
Și, cine știe, poate nici n-am să mai fiu.

Scurta despartire

Am obosit s-alerg pe-atatea cai. Va trebui sa ma opresc si sa privesc in ochi bestia ce imi rasufla-n ceafa.

Va trebui sa lamuresc odata pentru totdeauna trecutul, sa il dezbrac de hainele lui amare si sa-l ucid de intelesuri. Am sa ii simt, pe pielea-mi fumeganda, ultima rasuflare, cand sangele lui negru imi va napadi mainile. Am sa-l privesc zambind cum se descompune in caldura noilor primaveri.

Am lasat prea multe lucruri nespuse. Neinteles, nu mi-am incheiat socotelile cu trecutul pentru ca am vrut sa te protejez pe tine, nu pe mine.

Ma dor introspectiile prin renuntarile pe care mi le releva. Am crezut ca a darui fara egoism chiar si celor ce nu stiu sa inteleaga ca primesc te face puternic. Acum vad doar slabiciune. Stiu ca principalul motiv pentru care nu privesc inapoi e pentru ca ti-am permis sa fii tiranul care ai fost.

Ti-am dat prea multe si m-ai adus aproape de nebunie. Mi-ai imputat durerea ta, mi-ai indesat-o pe gat pana la lacrimi si sufocare. Daca as putea sa urasc, cu tine as incepe.

Nimic mai rau decat tentindele autodistructive impreunate cu mandrie.
Da, lacrimile tale au fost reale si suferinta ta m-a indurerat profund. Ai folosit-o ca sa ma tii langa tine. In disperarea de a ma tine langa tine, ti-ai facut rau in fata mea. M-a durut profund. Slab, ti-am cedat si mi-am recunoscut vini ce nu imi apartineau. Am stat langa tine ani stiind ca nu mai meriti, ca nu iti mai datorez nimic de mult si ca fiecare clipa langa tine imi face rau. Constient de toate astea, am ales sa iti raman alaturi din spaima de a nu-ti face singura rau. M-ai amenintat cu suicidul. Mi-ai reprosat orice lucru, oricat de mic l-ai facut pentru mine. M-ai pus sa justific toate absurdidatile pe care ti le inchipuiai. Si nu o data. Si mereu, mereu aceleasi.

Disonanta dintre alegerea de a ramane langa tine si multitudinea de motive de a nu o face m-a slabit ingrozitor.
M-ai facut sperios. Mi-ai accentuat introvertismul. Mi-ai imbatranit fizicul. Mi-ai rapit energia de a face ceva pentru mine. Mi-ai luat increderea in iubire. Mi-ai luat increderea in mine. M-ai facut sa cred ca niciodata nu am sa pot sa schimb ceva. Mi-ai spulberat concentrarea. M-ai facut sa ma rusinez de mine si de cate am acceptat de la tine.

Daca inainte de tine credeam atat de mult ca singurul lucru care poate salva e iubirea incat mi-era intotdeauna teama de cuvantul a iubi, acum nu mai imi e teama. Stiu ca a nu iubi e starea naturala a lumii.

N-am sa te urasc, am sa te uit.