Schita

Statea ingadurat pe marginea patului cu fata sprijinta in palme. Isi simtea capul greu, sub apasarea norilor de ganduri. Inima ii era si mai grea. Ar fi vrut sa opreasca totul in loc, sa aiba timp sa uite sau macar sa invete sa fie altfel, ceea ce totuna era la urma urmei. Era in pragul renuntarii. Trebuia doar sa izbeasca cu putere usa banalitatii de zidurile lumii, sa o cutremure astfel incat ea sa ii simta puterea, puterea si furia din spatele ei. Ganganiile, de un galben scarbos, innegrit de intunericul crapaturilor in care se ascundeau, ar fi fugit speriate, iar restul, cei ca el ar fi simtit chemarea si ar fi pornit hotarat impreuna, demoland bucata cu bucata lumea cu o ferocitate demna de ura ce ii stapanea acum. Locul asta bantuit, lumea lor, a celor ce nu erau ca el, ca ei, rasuna in fiecare seara de desfrauri si indiferenta. Pasise de cateva ori peste pragul prafuit, dar nu se putuse hotori sa ramana, speriat ca ar putea pierde lumina de afara ce o purta in el. Isi facuse chiar cateva cunostiinte in intunericul sfasiat de zboruri de lilieci, nepasatori in orbirea lor, ghidandu-se doar dupa cuvintele, prea multele cuvinte ce se inaltau in rotocoale, impleticindu-se cu aripile lor decolorate. Cei dinauntru paseau arareori in lumina de afara si asta doar pentru a cere cate un favor sau doar pentur a mai arunca o ocheada perfida la cei ca el ca mai apoi sa se intoarca in lumea lor de umbre pentru a rade impreuna cu ceilalti de cei de-afara. Nu ii pasase prea mult de ceea ce era in jurul lui, incercand sa ignore ceea ce l-ar fi pierdut pe el, cel de acum. Dar loviturile venisera una dupa alta, vazuse cerul sfidandu-i ardoarea, refuzandu-i ceea ce lui i se paruse meritat si se simtea pregatit sa primeasca. Ar fi vrut ca totul in jurul lui sa moara. Cel putin ar fi scapat de intrebari, de repercursiunile faptelor celorlalti, de neputinta lui in fata seninatatii celorlalti, de neputinta lui de a se schimba. Asa, daca totul ar fi murit, nu ar mai fi trebuit sa se schimbe pentru nimeni. Ar fi urmat, poate la scurt timp si moartea lui, dar asta nu il deranja prea tare. Ar fi murit singur, asa cum ar fi facut-o de altfel si printre ceilalti. Dar nu, el nu putea sa se uite pe sine, stia prea bine, ca se va simti slab la prima ridicare a pumnului ce urma sa razbeasca prin scoarta lumii. Nu, el nu era asa. Stia ca asteptase destul, pastrase tot ceea ce ii paruse frumos in el, dar rasplata intarzia sa apara. Aparuse, unii i-ar spune invidie, durerea lui in fata a ceea ce parea fericirea celor care nu erau ca el. Si se simtea nedreptatit. Spuneam ca pasise de cateva ori in moliciunea intunericului de dincolo de usa. O facuse pentru a toci ceea ce era frumos in el si prin urmare slab. Si reusise sa uite de cateva ori de lumea lui, imbatat de aroma nepasarii si a libertatii sfidand moralitatea, dar nu fusese in stare sa mearga pana la capat. De fapt asta il enerva cel mai tare, faptul ca fusese slab, ca inca nu stia daca sufletul sau ratiunea sa si-o asculte. Stia si se simtea diferit atat fata de cei dinautru cat si fata de cei din afara. De fapt, intre noi fie vorba, el era unul dintre cei care stateau in pragul usii, mereu nehotarati daca sa faca pasul, mereu alegand sa ramana, dar simtind chemarea seninatatii din spatele schimbarii. Lui i-ar fi oferit imbratisarea tandra atat lumina cat si intunericul, dar asta il facea de fapt un exilat a doua taramuri.
Ganduri, prea multe ganduri. Incearca sa le risipeasca fluturandu-si mainile pe langa cap, ca si cum gandurile lui ar fi doar un roi de muste ce bazaie continuu. Se ridica usor, se indreapta si priveste in jurul lui. Se spala, se imbraca cu grija, si cu un zambet abia perceptibil paseste in noaptea ce se lasa greoi, ca o cortina peste lume. Zambetul lui pare cel al unui copil, privind pentru prima oara curcubee, iar ochii lui negrii, de culoarea noptilor de iarna, poarta o lumina soptind cuvintele pe care nu le-a spus vreodata. Simte inceputul schimbarii, nu a lui, ci a celorlalti, nu a celorlalti ci doar a cuvintelor, nu a cuvintelor spuse, pentru ca ele nici nu conteaza, ci a celor soptite de lumina-i din privire. Va stii sa priveasca in el. Simte deja cum zambetul ei ii coptropeste privirea, ii simte soapta mangaindu-l, obrazul neted odihnindu-se pentru o clipa in palma lui calda. Simte mirosul ei in nari si gustul ei in gura. Dar ceea ce il copleseste, usurandu-i trupul pana aproape de cel al unei naluci, e chemarea ei pe care o simte in suflet.
Ciudata noapte.