Re:Bantuit

Astaseara ar trebui sa fie cpl, dar obiectivele reci, necesare nu ma ating acum.
Vreau sa scriu pentru ca... ei bine, nu ca de obicei, pentru ca am sa o fac sentimental, ci din contra, pentru ca am sa o fac rational.

Intr-un fel sunt ca marinarii care intotdeauna duc dorul marii. Marinarii, care se avanta pe mari furtunoase, fie pentru a sfida stihiile sau a-si supune teama, fie pentru promisiunea comorilor ingropate pe viitoarele tarmuri. Sub biciul ploii si asaltul marii, deopotriva haituit de ceruri si adancuri, mana ii oboseste pe carma ce se zbate. Sfarsit, sub cerul ce se va insenina, se va intinde pe spate si isi va trage sufletul. Stie ca va rezista si urmatoarei furtuni, dar trupul ii e parca prea obosit pentru o noua lupta. Va decide sa ancoreze la primul tarm, chiar daca nu e cel visat. Probabil, mai tarziu, revigorat de seva pamantului, se va avanta din nou pe mari spre tarmul ce si l-a promis sau poate va accepta pentru totdeauna desfatarea linistii. Linistea va fi insa aparenta, pentru ca dorul, promisiunile tarmului, ii vor suiera in continuare in suflet starnind teama ca tarmul a fost inghitit de ape sau ca altcineva a ajuns la el inaintea lui. Teama de prea-tarziu.

Intr-un alt fel sunt ca bigotii care, cautand un punct de sprijin si l-au ales pe Dumnezeu. Pentru ca el nu e prezent, pentru ca in El trebuie doar sa crezi, pentru ca nu iti trebuie dovezi, pentru ca El are putere asupra tuturor cele ce sunt si mai ales pentru ca iti ofera promisiunea unei fericirii viitoare. Da, e usor sa crezi in El. Dar sub loviturile succesive, cand tu il invoci pentru prima oara cu adevarat, cand simti ca totul in jurul tau se prabuseste si ti se rapeste totul, atunci El refuza sa apara. Iti spui ca te supune unei probe si iti reamintesti promisiunea fericirii. Si mai rezisti. Un timp... Cand norii devin din ce in ce mai negrii in jurul tau, incat nici lumina Lui nu ar putea sa ii strabata, incepi sa il urasti pentru ca poate fi atat de rece, ca te poate supune atat de usor unor probe atat de grele, incepi sa nu mai vezi in El iubirea ce ti s-a promis. In mod sigur tu nu ai face asta unei persoane pe care o iubesti, nu ai putea privi atat de nepasator flagelarea ei, si mai ales cand totul ar putea fi oprit la un singur semn din partea ta. Incepi sa il urasti din ce in ce mai tare, iar apoi sa urasti partea din tine ce l-a iubit. Te gandesti ca daca i-ai fi incalcat poruncile, doar zece, dar cu mult prea multe nuante, ti-ai fi pierdut sufletul in ghearele diavolului. Asa ti-ai pierdut insa trupul in cele ale unei vedenii. Ai renuntat la viata, ai renuntat sa simti, ai renuntat la tine, la trupul tau pentru El cel care refuza sa iti demonstreze ca exista. Ai nevoie de o dovada telurica a fericirii. Si atunci, urandu-L, iti privesti mainile, pieptul, intregul trup si primesti o noua promisiune a fericirii, una mai apropiata, mai realista, mai sigura si mai usor de obtinut. Te arunci in viata si il uiti pe El, urandu-L, urand partea din tine care Il iubea, urandu-i pe cei care Il iubesc. Dar stii ca e doar ura neputintei. Stii ca, obosit , probabil te vei intoarce la El intr-un tarziu. Nu stii insa daca nu va fi prea tarziu, daca El isi va mai tine fagaduiala de la inceput. Teama de prea-tarziu.

Intotdeauna reusim sa constrangem fericirea in cateva scopuri. Mereu ne punem, pentru moment, toata increderea in ele si alegem caile necesare, chiar daca nu sunt usoare. Daca insa drumul pare prea lung sau doare, atunci se cheama ca am ajuns la rascruce. Poti decide sa continui. Se cheama curaj sau nebunie dupa caz. Iti poti alege noi scopuri chiar si numai simulacruri ale fericirii. Se chema resemnare sau lasitate. Ai tradat scopul si te-ai tradat pe tine pentru ca ai simtit ca scopul te-a tradat. Poate doar o mica neintelegere momentana. Daca vei alege calea resemnarii, s-ar putea, sedus si in complacere, sa te afunzi prea mult in jungla pestrita a scopurilor comune si sa fii incapabil sa gasesti drumul inapoi pana la rascruce. Daca alegi drumul curajului atunci s-ar putea sa cazi istovit din ce in ce mai des, dar sa te ridici de fiecare data si sa continui sau ai putea sa iti pierzi speranta crezand ca drumul te poarta catre nicaieri si sa incerci sa te intorci la rascruce, sfarsind intr-o ratacire continua pe meleaguri insingurate. Fiecare pas, pe oricare drum, va fi greoi de teama ca ar putea fi cel care te indeparteaza definitiv de rascruce. Teama de prea-tarziu.

In momentul deciziei o intrebare se infiripa in corzile inimii celui care alege. Oare nu chiar tarmul urmator era cel promis? Oare nu chiar in momentul urmator norii s-ar risipi, iar El m-ar mangaia? Oare nu chiar rascrucea urmatoare e ultima? Teama de prea-devreme.

Ceea ce voiam nu poate fi. Pentru ca nu mi-e suficienta puterea ta de simbol. Pentru ca ea e arificiala, indusa de mine. Am vazut lucruri in tine care stiam ca nu sunt, dar pe care ti le-am atribuit pentru ca mi-ai parut ca esti singura demna sa le poarte. Te-am incoronat pentru o zi. Pustiul a inflorit pentru o zi. Si totul doar in ochii mei.

Visarea m-a tradat. Trebuie sa fi fost umanist prin felul in care v-am privit atata timp. Dar visarea m-a tradat. Urmeaza tradarea mea. Aleg renuntarea. Stiu ca poate imi va fi greu sa imi infranez felul de a fi, copilul visator din mine. Am sa fiu tatal care, in intunericul camerei, va crapa usa lasand un firicel de lumina sa patrunda inauntru si se va deplasa pe varfuri pana la patut, se va apleca, sarutand molcut copilasul ce doarme si asigurandu-se ca doarme, pentru ca mai apoi sa se strecoare in patul conjugal, alaturi de o noua cucerire. Copilul va invata cu timpul sa o accepte, dar pentru inceput, totul trebuie ascuns de ochii lui si mai ales ceea ce el nu ar intelege si ar infiera ca pacat.

Am sa fiu din nou cel care va sopti povesti, dar cand buzele nu imi vor mai fi uscate... Si-atunci te voi povesti pe tine, cea fara nume


Oriunde m-ai astepta

Am sa intarzi un pic...

Cu bine,
Draga mea copila