Batran

Habar nu am de cand mai e si asta( de altfel nici articolul precedent). Dar din moment ce scormonesc dupa trecut, scrutand curios, poate un pic prea afectat, uitatele-mi avataruri, am s-o postez totusi...

--Batran--

In goana gandurilor dezlantuite
ce bicuiau orbi serafimi
purtandu-si aripile prafuite
starneam furtuna-n inaltimi.

Ce paradox frumos eram atunci
un inger,ingeri devorand
cu inocenta ochilor de prunci
si a rapsodului plangand.

Acum imi trece batranetea asudand
de doruri neintelese si absurde
Ce le mai cant din cand in cand,
cand vesnicia nu le-aude.

Uitata-mi chiar cum sa petrec
uitata-mi viata de uitat
printre uitatii care trec
fara sa afle ce-au cautat.

Odata biciuiam doar ingeri
acum ma multumesc cu muritori
ce ma alunga cu taceri
din lumea ce acum e-a lor.

Se pare c-au trecut acele veacuri
si a crescut tacerea intre noi,
atunci nu erau leacuri
si nici speranta pentru voi.

Ma-ntreb cine-ar mai avea nevoie
de o satana batrana si bolnava
ce nici copiii nu-i mai sperie
cu fata lui de cersetor plecand in graba.

Nu-mi pot intinde oasele batrane
si degetele inclestate-n mine dor
de ai mai lua Doamne cativa la tine
caci ma inghesuie hoardele lor.

Absurdistan

M-am intalnit deunazi c-un pescarus. Mort.
Parea cam mohorat cu fata lui in descompunere.
M-am gandit sa impart cu el pt cateva clipe singuratatea. Singuratatea lui. Singuratatea mea.
"Hei! Cum merge?". Nici un raspuns, doar vantul care suiera biciunind salbatic marea.
Comunicarea inter-specii a fost intotdeauna dificila. Credeam insa ca va fi mai usor cu un pescarus mort. Mai ales unul deschis la minte asa ca el. Piatra ce zvacnise din prastie si zacea tacuta langa el il nimerise in cap. Mdea.. Deschis la minte.
Am hotarat sa ii dau un ragaz sa isi adune putin ideile. Toata zaceau insirate haotic printre grauntele de nisip si picurii de sange.
Am zis ca poate se fereste de oameni. De pietre ar fi trebuit sa se fereasca. Am incercat sa ii castig increderea. I-am oferit un pestisor auriu. Stiti din aceia de care au si la magazinul de pe colt,2 lei bucata. Cand il prinsesem imi spusese:"Ai trei dorinte dak ma eliberezi!". Da' ce sa fac eu cu inca 3 dorinte, ca si asa am buzunarul doldora de ele. Uneori de-abia reusesc sa imi tarasc piciorul sub greutatea lor. Asa ca am hotarat sa il pastrez ca amintire intre paginile unei carti. Il mai purtam din cand in buzunarul de la piept. Era talismanul meu norocos, desi faptul ca se afla acolo nu il facea tocmai norocos.
M-a refuzat! Se tinea bine afurisitul. Incepea sa ma sacaie condescendenta lui.
"E frumos acolo unde esti acum?". Am interpretat tacerea lui ca pe un nu.
"Exista un rai al pescarusilor?". N-a raspuns. Tacerea lui insa spunea totul. Nu a ajuns in cele mai fericite locuri. Nici nu e de mirarea cu o atitudine ca asta. Sau poate nu era asa de ingamfat cum credeam eu. Poate ii era teama de mine sau poate credea ca cine stie ce intentii ascunse am. Dar ce Dumnezeu as putea eu sa vreau de la un pescarus mort?
Sacait de incapatanata lui tacere nu am mai asteptat sa imi raspunda si am incercat sa sparg eu gheata.
I-am povestit de vremea asta ticaloasa. Trebuie sa ii fi fost tare frig acolo sus doar cu bietele astea pene, mai ales ca pe cateva tocmai i le rapise vantul. Si-a pastrat insa indiferenta insangerata. Doar brava. Pielea i se facuse de gaina.
I-am povestit despre cafeaua cu spuma de lapte ce o beau dimineata la birou si l-am intrebat cum ii place lui cafeaua. Parea ca i-am captat atentia. Ochii lui vii scanteiau sub asaltul picaturilor de ploaie. Nici un raspuns insa.
I-am povestit cum ieri ii furasem privirea unei domnisoare tare nostime si decisesem sa nu i-o mai inapoiez astfel incat sa nu o daruiasca si altuia. Am vazut-o si astazi. Purta ochelari de soare. In stanga un baston. In dreapta lesa unui caine cu coada saltareata. Pasii ii erau nesiguri si impiedicati. Probabil pentru ca ma recunoscuse.
Am vorbit iar despre vremea asta nenorocita si vantul care batea cu putere. I-am spus ca daca are vreodata de gand sa arunce vorbe in vant sa se asigure ca vantul nu bate din fata, mai ales daca e vorba de vorbe grele sau vorbe murdare. S-ar putea sa si le-nghita.
I-am povestit despre toate fetele pe care le adusesem pe plaja sa priveasca rasaritul in timp ce eu priveam nisipul. Una dintre fete spusese odata ca se simte privita si ca ar trebui sa o lasam pe alta data. I-am raspuns ca rasaritul nu o poate privi inapoi.
I-am povestit cum ne jucam cand eram mici. Ce vremuri... Cum ne mai distram tragand de timp si cat de greu se urnea din cauza bratelor noastre prea slabe. O data am prins un prieten cand isi omora timpul. Ingroziti am fugit toti. Nu l-am mai vazut niciodata, dar auzisem un zvon cum ca devenise din ce in ce mai mic pana cand disparuse cu totul. Cum ne mai distram alergand de nebuni. Scapam de cele mai multe ori insa pentru ca ei fugeau doar pe diagonala.
Frumoasa, indepartata copilarie.Cum ne mai distram doborand pescarusi...

Intrebare

Ce fac eu uneori inainte sa adorm? Ce il intarzie pe Ene uneori? Conversatii imaginare in care ma explic in fata celor de care mi-a pasat si nu am apucat sa o mai fac...
Nu imi pun problema anormalitatii in chestia asta.. Pentru ca anormalitatea a fost una dintre etichetele pe care mi le-am asumat in singuratate. Adik? Adik mi-ar permis intotdeauna sa fiu altfel decat ceilalti chiar dak nu le-am aratat-o.. Nu imi pun problema insingurarii daca am ajuns sa vorbesc, fie si in gand, singur.. Pentru ca uneori am preferat sa ma invelesc cu insigurare, astfel incat, singur, deci prin urmare sincer, atotputernic si autosuficient, sa ma pot cunoaste asa cum altii nu ma stiu. Nu imi pun problema unui oarecare interes fata de ce cred ceilalti, desi, de vreme ce am ajuns sa imi displaca sa las neexplicate lucruri ce m-au facut prost inteles in fata altora, probabil ar trebui sa o fac.. Inca ma pot rupe de oricine oricat m-ar durea... A ramane sau nu singur e doar o problema de aparenta. Ecuatia e insa complicata de vreme ce prea putini gasesc raspunul corect al propriei ecuatii...
Nu a trebuit sa imi pun niciodata problema accordului celorlalti pentru simplul motiv ca deja dadeam socoteala unei instante in care aveam incredere, felului meu de-a fi. Am considerat ca, desi oarecum anacronic si impotriva curentului, felul meu de a fi va fi infrant orice obstacol. Pus insa in fata posibilului singurului lucru de care mi-ar fi pasat cu adevarat, felul meu de a fi a reusit sa ma infranga doar pe mine. M-am aruncat atunci in lucruri ce m-au facut sa pierd din mine. Razbunare impotriva sinelui? Invocare a maturitatii? Sepuku sentimental? Nu mai conteaza.. Am citit astaseara ceva ce mi-a adus aminte de mine. Am zambit un pic incurcat, un pic cu nostalgie, un pic cu regretul de a nu mai voi fi fost vreodata asa... Am crezut mereu ca daca sunt altfel are sa fie altfel. Povestile ce au supravietuit atata timp in mine, reflexe poate ale unei copilarii intarziate sau doar raspunsul in fata cinismului intrinsec lumii, sunt pe cale sa moara. Si nu am sa misc un deget. Tot ce e frumos trebuie sa moara. Asta e descantecul, blestemul, razvratirea impotriva propriului fel de a fi. Zidurile din vise nu rezista prea mult in fata stihiilor realitatii..
Si totusi, pornit sau nu impotriva sinelui, copilaria din mine ramane perpetuum mobile. A fost de ajuns sa citesc poezia pe care o scrisesem ca sa zambesc cu simpatie si sa inmoi barierele ce le-am intaltat...
Sa cedez in fata propriului fel de a fi sau sa cedez in fata realitatii?

Pentru o persoana speciala

Iti tin pumnii!
Chiar daca nu vei fi citit postul asta, nu ai avea cum, iti tin pumnii...