Euri

Atat de departe de casa. Probabil atat de departe cat pot fi. Experiente noi sau mai exact oameni noi, oameni pentru care lucrurile par mai naturale. O societate in care, chiar ca si instalator poti zambi, fi politicos si da buna ziua. O societate ce te accepta asa cum esti. Respectul atat de greu de dobandit acasa, subjugat de eventuale invidii, pare aici nenecesar.

Dar nu despre asta vreau sa scriu. Bineinteles ca am baut mai mult decat de obicei astaseara. Asta explica intoarcerea mea la un blog abandonat acum ani buni. Explica de asemenea stilul dezlanat, tribut al unei sinceritati pe care refuz sa o abandonez. A scrie departe de oameni, a scrie intr-un loc ferit de ceilalti. Ce sens ar avea sa imi editez proprile ganduri. Sunt propria cohorta de ganduri, aleanuri si neimplimiri.

Uneori regret ca imi las gandurile sa cutreiere, brute, incocente, atavice, in campuri neintinate de rational si util. A fi tot ce sunt, inseamna, poate, mai mult decat a fi instinctual. Ar trebui sa ma adun la un loc, sa rechem fiecare parte din mine ce rataceste in atat de diferite locuri, sa imbin tot ce ma compune in tot ceea ce sunt. Inca nu stiu de ce ma las prada multitudinilor de euri fara a abandona niciunul dintre ele. Permite-ti sa fii ceea ce esti, da libertatea atator chemari si nu vei stii ceea ce esti.

A fi rational, a controla ceea ce esti inseamna a fi pierdut, a impune, a subjuga posibilitati. Nu mi-a placut niciodata disciplina, desi am respectat-o, am considerat-o necesara. In adancul meu am intuit mereu victoria predestinarii, a talentului, a inteligentei native. Stiu, mai ales in mediul profesional pe care l-am ales, ca nativul nu e suficient. Cred insa ca inocenta, fragezimea gandirii si nenumaratele drumuri inca neparcurse pe care le lumineaza vor invinge. E de fapt refugiere. Esecul nu exista in fata predestinarii.
Am opus intotdeauna disciplinei un haos ordonat. A te autodisciplina inseamna a trunchia, a-ti amputa caracterul. A te lasa la voia instinctelor, a capriciilor, dar a stii sa le stapanesti mi se pare singurul compromis acceptabil. As fi dorit sa imi dezvolt cat mai multe din auto-presupusele talente. As fi dorit sa fiu tot ceea ce pare sa fie scris in mine. Dar, narcisist, atat de acaparator, imi e greu sa accept potentiale infrangeri in oricare domeniu. Imi aduc aminte de "Caderea" lui Camus si de ceea ce spunea personajul principal. Ceva in genul:"Pana si la tenis eram convins ca daca as fi investit suficient timp as fi fost mai bun decat majoritatea". Asta pare sa fie ceea ce imi conduce eul.

Imi pare ca as fi putut scrie. Nu am avut timp sa o fac insa. Intotdeauna am simtit ca in mine detin comori pe care nu le datorez nimanui, seminte ce ar inflori in cele mai alese flori, dar carora, sub povara propriului eu inchis, le refuz lumina. Auto-mistificare.

Imi pare ca abstractul imi e central. Fara indoiala, cu un mediu mai propice decat cel de care am avut parte, cu revelatii timpurii si cu indrumatorii potriviti azi as fi fost un matematician extravagant cautand sa rescrie esenta lumii.

Imi pare ca orice sport e la degetul meu mic. In privinta unui sport, incepatori ca si mine palesc in fata mea. Incep la nivel 20. Pacat ca de multe ori acolo unde incep si sfarsesc.

Imi pare ca pot cuceri. Imi e atat de greu sa o fac totusi, pentru ca, in fapt, cuceririle sunt importante mai ales prin numarul lor, ori acesta creste doar in cazul cuceririlor fulgeratoare, a celor care se fac in primele momente. Refuz in schimb, prevenitor si pesimist in fata noului, legaturi cu persoane noi.

As putea vraji oameni si asta ma atrage. As putea fi magicianul ce atrage, distreaza si distrage publicul. As face partasa lumea la un joc pe care il conduc. Spectacole si regasiri de sine induse. Oricat de inocent e jocul, e totusi manipulare, iar masluirea, mascarea adevarului ma rusineaza.

As fi vrut sa dansez, dar trecerea vremii imi rapeste siguranta, ma face sa ma simt strain, ma face sa imi fie teama de penibil, de contrastul dintre o maturitate pe care ar fi trebuit sa o ating si o libertate totala pe care mi-o permit.

In fapt, simt ca as fi putut sa devin multe. Abandonez insa acum aceasta dezvoltare a unor inceputuri de calitati in personalitati intregi. Raman totusi aproape mai nimic in ochii mei.

Imi permit necunoscuturi, imi ascund, protectiv, multiple euri de mine insumi. Nu aleg caile batute de altii si sper in revelatii proprii. Consider ca a trai inseamna a cultiva cat poti ceea ce se afla deja in tine. Dar timpul nu mai are rabdare.

Lumea care sunt se va naste cu sau fara mine.