Paginile smulse ale unui jurnal

Draga jurnalule,
Azi, ca de atatea ori ma intorc la tine. Scuza-mi scurta despartire, dar am fost nevoit sa mai arunc cate un ochi in lumea de afara si sa ma asigur ca firul ce ma leaga de ea va mai rezista o vreme.
Astazi ca de atatea ori sunt sub auspiciile unei nostalgii fara tinta. O stii, ai simtit-o sub apasarea penelului. Pe aceasta cale iarta-ma ca uneori, furia mea se rasfrange asupra paginilor tale, sfasiindu-le treptat. Eu sangerez cuvinte, tu nu... Uneori cand te privesc, ma privesc. Dar nici tu nu ma cunosti decat in parte. Tu trebuie sa stii doar amintirea unor povesti viitoare, retraierea altora scurse deja in clepsidra ce m-a tradat. Asteptare. Poate nu va mai dura mult. Dar intre timp te am pe tine. Tu stii sa ma asculti, sa ma culegi in cuvinte, scoarta ta absoarbe lacrimile pe care nu le-am plans vreodata, imi infatisezi spectacolul unor lumi ce nici nu exista poate, tu esti liantul meu catre mine. Te incalzesti sub respiratia mea cand, noaptea, la lumina slaba a unei betege lampi, ascultandu-ti povestile cad prada unui somn obositor. Visele imi sunt mereu frumoase si simt cum sufletul mi se desprinde de lutul asta ce nu stie decat sa ceara, si ma las purtat pe adierea unui vant ce nu ma incape. Strabat in rotocoale camera, si ma las purtat afara, in noaptea rece. Intunericul imi face bine. Oamenii nu ma pot privi in imperiul lui si nu mai trebuie sa ma prefac. Fata mi se destinde in inclestarea maxilarului ce uneori imi cresteaza buza inferioara. E atat de bine sa iti poti lasa firea sa se rasfranga pe chipul tau fara vreo teama. Uneori inchid si ochii. Focul din ei m-ar trada. Imi incetinesc si respiratia pana aproape de cea a unui mort. Nu vreau sa ma observe nimeni. Nu vreau sa mi se ceara cuvinte. Nu sunt bun sa le ofer sau cel putin nu pe cele asteptate. Nu vreau sa imi jertfesc din nou zambetul pe altarul voiosenie celorlati. Nu vreau sa mai aud roiul de cuvinte ce va impresoara. Nu vreau sa va vad lacrimile, daca m-ati intreba pe mine, prea mari pentru un crocodil cu demnitate. Nu vreau sa infierati totul sub trecatoarele voastre furii. Nu vreau sa va vad scalambaindu-va, descriind cercuri largi si rapide cu mainile, incercand sa dati cuvintelor o greutate ce nu le apartine, sfartecand aerul, starnind furtuni in jurul vostru. Uneori cand mi se ofera spectacolul unor astfel de argumentari, ma retrag putin, imi asez dreptul putin in spate, imi indoi trupul astfel incat umarul stang sa va infrunte, stanga mascheaza zambetul unei lupte deja castigate, iar eu astept linistit in garda. Cainele care latra nu musca. Da, dar de bale tot te umple. Asa ca de multe ori prefer sa ma retrag aici in intunericul asta ce stie sa ma primeasca in sanul lui, nu cu caldura, caci se stie ca intunericul o ofera arareori, dar, dragastos as zice, ca o mama sau poate ca o iubita asteptand intregirea. De aici va pot privi in liniste. Sunt stapanul unui colt de lume cu vedere la jocurile voastre. Vad cum, sub fiecare felinar, pasiti cu pieptul inainte, adevarate simboluri ale verticalitatii, cu pasul vostru saltaret, cu mina impozanta si privirea ce pare sa scruteze adancurile universului. Cand umbra va primeste insa din nou, corpul vi se garboveste, pasii vi se impleticesc si va opriti sa va razmati de cate un zid aspru si scotand batista va stergeti energic de sudoarea fruntii. La cel mai mic zgomot va recapatati insa tinuta, trupul vi se indreapta, cocoasa se retrage in moliciunea corpului vostru, pasii va sunt mai siguri ca niciodata, iar zambetul cel al unui rege semanand sentinte. Uneori ma amuz provocand, din ascunzatoarea mea, cate un zgomot ce va alerteaza intreagul trup ce nu intelege saracul nehotararea voastra ce il chinuie. Ma plictisesc insa repede. Nu e mare lucru totusi privelistea asta. Ma mai joc din cand in cand in blana moale, cea mai moale ce s-a rasfirat sub degetele mele, a unei pisici. La inceput parea destul de reticenta fata de mine, ba chiar furioasa de invadarea teritoriul ei. A devenit insa repede prietenoasa dupa ce i-am aruncat doi pesti aurii ce se hotarasera sa paraseasca lumea asta cu demnitate, in ghearele dusmanului, ci nu pe conducta toaletei mele. Incantata de beneficiile aduse de relatia dintre noi, eu pe de-o parte alungandu-mi plictiseala tintuit de unii dintre cei mai sinceri ochi pe care i-am cunoscut vreodata, ea pe de alta capatand o cina copioasa, a acceptat repede sa imparta hegemonia asupra coltului de lume impreuna cu mine si noaptea. E neagra, ca de altfel toate pisicile noaptea. Si flamanda. Uneori nu pare sa-i ajunga cina ce i-o servesc. E o placere sa vezi arcuirea spatelui, coloana incordata ferm sub blanita stralucind in lumina lunii, ghearele incatusand pamantul, urechile ascutite strapungand cerul, privirea fixand bietul soricel ce inalta, dardaind, rugaciuni spre ceruri. Prada-pradator. Predestinare. Sange rece-sange cald zvacnind a teama. Joc, indemanare, instinct, foame sau doar placere, sinceritate, batalie, credinta, speranta, osanda, sfarsit. Ma intorc insa repede la regnul nostru si astept urmatorul exponat, ce prefera sa zaca impaiat in vitrine stralucitoare atragand privirile celorlalti. Se stie insa ca impaierea se executa doar dupa divortul insangerat dintre trup si inima. E alegerea lor. A mea e vantul, racoarea noptii, urletele copacilor, tremurul pamantului si licarirea cerului. Nu, nu sunt un lunatic. Si nici nebun. Nebunii obisnuiesc sa isi scrijeleasca durerea pe ziduri, uneori cele ale unor pasaje intunecate, ce au fost reprofilate in matca bolborositoare a izvoarelor ce-si au semintia in pantecele burdusite de alcool si uitare. Eu nu fac asta. Eu am jurnalul meu drag. El e ancora mea pe o mare capricioasa, el e universul meu, construit litera cu litera, durere cu durere, visare cu visare in care sunt imparat, rege sau dumnezeu. Acum il inteleg pe Dumnezeu cel putin intr-o privinta. Am fost si eu nevoit sa cer "Sa se faca lumina" la inceputul universului meu. Mai demult nu intelegeam de ce a trebuit ca el sa ne blesteme cu lumina asta ce dauneaza ochilor, crestandu-i, dar si tenului, caci in lumina el sufera in incordarea zambetului tamp al acceptarii. Acum il inteleg insa. Ati incercat vreodata sa rescrieti lumea pe intuneric? Asa-i ca nu v-a iesit? Ca ati continuat sa scrieti si sa scrieti, pana cand sub impulsul intrebarii "oare totul o fi iesit bine? mi-o fi tremurat mana" nu ati mai rezistat si ati revarsat lumina asupra creatiei? Asa-i ca atunci cand ati vazut monstruozitatea nascuta din impreunarea intunericului cu degetele voastre v-ati jurat ca totul se va petrece in lumina? Eu banuiesc ca Dumnezeu i-a facut pe oameni pe intuneric. Si din toata fantezia din spatele pleoapei, din toata frumusetea promisa, din infinitul dragostei Lui insufletind lutul, in momentul intrebarii, cand lumina se nastea, El a vazut ca mare lucru nu se alesese. Asa pateste si acum. Noaptea, la adapostul intunericului si al orelor tarzi sunt zamisliti noii pui de om. Ros de o veche curiozitate si neinvatand nimic din pataniile trecute(se cunoaste faptul ca la varste venerabile,mai ales in cazul milioanelor de ani, se invata mai greu), Dumnezeu recheama lumina din exil plimband de la dreapta la stanga veioza pe cer, smulgand tenebrelor farama de paradis ce a supravietuit in om. In locul Lui, satul de lume si de voi, v-as lasa sa zaceti in intuneric. Dar as fi nedrept. Si egoist.
Acum am sa Ii raspund poate cu aceasi moneda si am sa Il abandonez momentan. Aveam ceva de spus despre mine. Va trebui sa deapan in mangaieri, inapoi, paginile tale. Ah, da. Nu, nu sunt nebun. Imi place insa sa-i vorbesc noptii. Ea stie sa asculte. Si stie sa poarte mai departe cuvinte catre sufletele ce le aud. Si mie imi aduce uneori solii din partea cainelui ce si-a gudurat coada ieri cand l-am mangaiat, zumzetul lirei unei fecioare cernind povestea unui cavaler, cantecul unei copile visatoare, rasul unui prunc, plansul sau ganguritul altuia. M-am inteles intotdeauna bine cu copiii. Ei stiu sa asculte. Si stiu sa se joace. Si mai stiu si sa rada sau sa planga, in sensul ca o fac cu sinceritate. Pentru ei cuvintele au prea putina importanta, asa ca nici nu incearca sa le aseze in fraze complicate, mincinoase. Si nu isi bat prea mult capul nici cu tinuta. Imi place sa ii vad razand. Imi place sa ii fac sa rada si mai ales atunci cand plang. Sunt singurele lacrimi ce merita sterse. Restul sunt minciuni. Nu pentru ca noi oamenii mari nu am suferi. Nu. Ci pentru ca o facem prea des, si pentru ca sufletul din care izvorasc a cazut de mult prada deznadejdii, compromisurile, credintele de doi bani, ura, toate parand indreptatite de corzile suferintei ce vibreaza in el.
Da, visele imi sunt intotdeauna senine, dar atat de obositoare caci sufletul trebuie sa mi se obisnuiasca la trezire din nou cu greutatea trupului.
Va trebui sa ma opresc aici. Pagina ta, draga jurnalule, e asemenea un cui in care se agata tesatura povestirii mele, desirand-o, in cuvinte, pana la primul punct de rezistenta. Am sa ma opresc aici...
Ramas bun si revedere grabnica, scumpul meu jurnal.