Ciudate vise II

Ea-i privea zâmbind somnul întrebându-se ce vise i se zbat sub tâmple. Somnul o învălui în curând.
El îşi deschise ochii, se ridică grijuliu să nu o trezească. Făcu un pas în faţă şi mângâie scoarţa copacului ce răsărise în faţa lui. Copacul tresări. Părea să-l recunoască. Părea bătrân, părea să ştie multe, iar tumultul veacurilor, zbaterea omenirii al cărei joc îl privise încă de la început îl învăţaseră să fie circumspect în privinţa mănuchiului de oase, carne şi suflet ce nu ştia să îl asculte. Pe el însă îl primi cu o afecţiune uimită, ca pe un fiu întors de pe front şi de la care nu mai primise veşti de multă vreme. Crengile se aplecară asupra lui şi îl învăluiră într-un cocon de frunze. Se lăsă purtat la baza uneia dintre ramuri şi începu să-i şoptească scoarţei. Atunci când se oprea, copacul îi răspundea prin foşnetul de frunze. Aveau să-şi povestească multe, căci anii singurei lor întâlniri, în chiar ultima lui zi în ceruri, zăceau în negurile unei lumi încă neterminate, când scoarţa copacului străbătea fărâma de eter, iar rădăcinile sale erau leagănul Gheei. Vocea lui era slabă, tremurândă. Păreau amândoi stingheriţi. El părăsise demult grădina eternităţii şi era pentru prima oară când se întâlneau în afara ei, în prea telurica lume stăpânită de tanagre. Copacul resimţise dureros surgiunul celui dintâi dintre cei puri. Căci dintre toţi copiii eternităţii el, cel dintâi, era desăvârşit, prima răsuflare a divinului asupra lumii, prima şi cea mai liberă scânteie a începutului. Îi zărise zborurile avântate, bătaia aripilor zvâcnind deasupra lumii şi scuturând cuvântul Lui asupra ei îmbogăţind-o, reînnoind-o, dându-i sensuri ce nici măcar El nu le-ar fi bănuit. Se oprise odată din aste zboruri la rădăcinile lui, fără să fi fost obosit ci doar pentru a privi asupra lumii, cuprins de visare şi adoraţie a creatului. Îşi scuturase aripile de neînţelesuri şi se răzmase de copac. Aripile i se înlănţuiseră în jurul trunchiului, iar cu fiecare gând al lui, strânsoare-i devenea din ce în ce mai puternică, încât începuseră să-l doară. Aripile-i crestau scoarţa din ce în ce mai tare, până când copacul a început să simtă fiorul unui dor asiduu, iar sângele lui fierbând de altă fiinţă, picurându-i din aripi, a început să se înfiripe în seva copacului. El, copacul, simţea că zborul celui dintâi şi lumea ce se năştea sub el erau închinate unui singur dor ce avea să străbată veacurile ca un strigăt surd izvorât din chiar însăşi inima lumii, strigăt căutându-şi calea spre un singur suflet. A înţeles că însuşi Dumnezeu, uitat, pentru prima oară, fusese învins, întrecut de propria creaţie. A urmat apoi izgonirea ei, căci el era încă cel mai de seamă înger, iar lumea se năştea atât de altfel de frumos sub condeiul zborurilor lui. El a ales să-şi nege menirea şi să o caute, în lumea pe care el însuşi o desenase anume pentru ea, pe cea care îi subjuga, atât de dulce, simţirea. Au urmat veacuri multe şi în fiecare dintre ele, căutarea lui fusese zadarnică. Aceste veacuri se aşterneau acum în cuvintele lui şoptite.
Buzele i se mişcau într-un dans din ce în ce mai molcom până ce cuvintele încetară să se mai nască. Copacul, şoptindu-i regăsirea ei, îl învălui din nou în aura de frunze şi îl aşeză pe pământ. El duse mâna la spate si scoase un stilet purtând urma multor veacuri. Îl strângea cu putere în mână, iar strălucirea acestuia se înteţea odată cu strânsoarea lui. Mângâie încă o dată scoarţa ce tremura sub atingerea lui, o sărută. Ochii lui, secaţi de multe veacuri, se revărsară într-un şuvoi strălucitor. Se aşeză în genunchi, îmbrăţisă copacul pentru ultima oară şi înfipse stiletul în trunchiul lui. Acesta tresări, dar nu se împotrivi. Durerea lui mută şi dezlegarea de eternitate, de el, erau menirea lui acum. El se aplecă şi sorbi cu nesaţ sângele ce năpădise scoarţa. Şi aripile-i se năşteau din nou. Se întoarse spre ea. Era mai frumos ca întotdeauna, iar ochii de un negru aprins îi purtau, în spatele a două scântei de început de lume, hotărârea şi fericirea sfidării voinţei Lui, uitarea şi-nfrângerea şi teama Lui. Îi luă palmele într-ale lui, îi şopti despărţirea la ureche şi-apoi se avântă în zbor săgetând un cer ce se împotrivea.
Ea se trezi speriată. El se trezise de ceva timp şi o privea neliniştit.

--Va urma--