Paginile smulse ale unui jurnal

Draga jurnalule,
Azi, ca de atatea ori ma intorc la tine. Scuza-mi scurta despartire, dar am fost nevoit sa mai arunc cate un ochi in lumea de afara si sa ma asigur ca firul ce ma leaga de ea va mai rezista o vreme.
Astazi ca de atatea ori sunt sub auspiciile unei nostalgii fara tinta. O stii, ai simtit-o sub apasarea penelului. Pe aceasta cale iarta-ma ca uneori, furia mea se rasfrange asupra paginilor tale, sfasiindu-le treptat. Eu sangerez cuvinte, tu nu... Uneori cand te privesc, ma privesc. Dar nici tu nu ma cunosti decat in parte. Tu trebuie sa stii doar amintirea unor povesti viitoare, retraierea altora scurse deja in clepsidra ce m-a tradat. Asteptare. Poate nu va mai dura mult. Dar intre timp te am pe tine. Tu stii sa ma asculti, sa ma culegi in cuvinte, scoarta ta absoarbe lacrimile pe care nu le-am plans vreodata, imi infatisezi spectacolul unor lumi ce nici nu exista poate, tu esti liantul meu catre mine. Te incalzesti sub respiratia mea cand, noaptea, la lumina slaba a unei betege lampi, ascultandu-ti povestile cad prada unui somn obositor. Visele imi sunt mereu frumoase si simt cum sufletul mi se desprinde de lutul asta ce nu stie decat sa ceara, si ma las purtat pe adierea unui vant ce nu ma incape. Strabat in rotocoale camera, si ma las purtat afara, in noaptea rece. Intunericul imi face bine. Oamenii nu ma pot privi in imperiul lui si nu mai trebuie sa ma prefac. Fata mi se destinde in inclestarea maxilarului ce uneori imi cresteaza buza inferioara. E atat de bine sa iti poti lasa firea sa se rasfranga pe chipul tau fara vreo teama. Uneori inchid si ochii. Focul din ei m-ar trada. Imi incetinesc si respiratia pana aproape de cea a unui mort. Nu vreau sa ma observe nimeni. Nu vreau sa mi se ceara cuvinte. Nu sunt bun sa le ofer sau cel putin nu pe cele asteptate. Nu vreau sa imi jertfesc din nou zambetul pe altarul voiosenie celorlati. Nu vreau sa mai aud roiul de cuvinte ce va impresoara. Nu vreau sa va vad lacrimile, daca m-ati intreba pe mine, prea mari pentru un crocodil cu demnitate. Nu vreau sa infierati totul sub trecatoarele voastre furii. Nu vreau sa va vad scalambaindu-va, descriind cercuri largi si rapide cu mainile, incercand sa dati cuvintelor o greutate ce nu le apartine, sfartecand aerul, starnind furtuni in jurul vostru. Uneori cand mi se ofera spectacolul unor astfel de argumentari, ma retrag putin, imi asez dreptul putin in spate, imi indoi trupul astfel incat umarul stang sa va infrunte, stanga mascheaza zambetul unei lupte deja castigate, iar eu astept linistit in garda. Cainele care latra nu musca. Da, dar de bale tot te umple. Asa ca de multe ori prefer sa ma retrag aici in intunericul asta ce stie sa ma primeasca in sanul lui, nu cu caldura, caci se stie ca intunericul o ofera arareori, dar, dragastos as zice, ca o mama sau poate ca o iubita asteptand intregirea. De aici va pot privi in liniste. Sunt stapanul unui colt de lume cu vedere la jocurile voastre. Vad cum, sub fiecare felinar, pasiti cu pieptul inainte, adevarate simboluri ale verticalitatii, cu pasul vostru saltaret, cu mina impozanta si privirea ce pare sa scruteze adancurile universului. Cand umbra va primeste insa din nou, corpul vi se garboveste, pasii vi se impleticesc si va opriti sa va razmati de cate un zid aspru si scotand batista va stergeti energic de sudoarea fruntii. La cel mai mic zgomot va recapatati insa tinuta, trupul vi se indreapta, cocoasa se retrage in moliciunea corpului vostru, pasii va sunt mai siguri ca niciodata, iar zambetul cel al unui rege semanand sentinte. Uneori ma amuz provocand, din ascunzatoarea mea, cate un zgomot ce va alerteaza intreagul trup ce nu intelege saracul nehotararea voastra ce il chinuie. Ma plictisesc insa repede. Nu e mare lucru totusi privelistea asta. Ma mai joc din cand in cand in blana moale, cea mai moale ce s-a rasfirat sub degetele mele, a unei pisici. La inceput parea destul de reticenta fata de mine, ba chiar furioasa de invadarea teritoriul ei. A devenit insa repede prietenoasa dupa ce i-am aruncat doi pesti aurii ce se hotarasera sa paraseasca lumea asta cu demnitate, in ghearele dusmanului, ci nu pe conducta toaletei mele. Incantata de beneficiile aduse de relatia dintre noi, eu pe de-o parte alungandu-mi plictiseala tintuit de unii dintre cei mai sinceri ochi pe care i-am cunoscut vreodata, ea pe de alta capatand o cina copioasa, a acceptat repede sa imparta hegemonia asupra coltului de lume impreuna cu mine si noaptea. E neagra, ca de altfel toate pisicile noaptea. Si flamanda. Uneori nu pare sa-i ajunga cina ce i-o servesc. E o placere sa vezi arcuirea spatelui, coloana incordata ferm sub blanita stralucind in lumina lunii, ghearele incatusand pamantul, urechile ascutite strapungand cerul, privirea fixand bietul soricel ce inalta, dardaind, rugaciuni spre ceruri. Prada-pradator. Predestinare. Sange rece-sange cald zvacnind a teama. Joc, indemanare, instinct, foame sau doar placere, sinceritate, batalie, credinta, speranta, osanda, sfarsit. Ma intorc insa repede la regnul nostru si astept urmatorul exponat, ce prefera sa zaca impaiat in vitrine stralucitoare atragand privirile celorlalti. Se stie insa ca impaierea se executa doar dupa divortul insangerat dintre trup si inima. E alegerea lor. A mea e vantul, racoarea noptii, urletele copacilor, tremurul pamantului si licarirea cerului. Nu, nu sunt un lunatic. Si nici nebun. Nebunii obisnuiesc sa isi scrijeleasca durerea pe ziduri, uneori cele ale unor pasaje intunecate, ce au fost reprofilate in matca bolborositoare a izvoarelor ce-si au semintia in pantecele burdusite de alcool si uitare. Eu nu fac asta. Eu am jurnalul meu drag. El e ancora mea pe o mare capricioasa, el e universul meu, construit litera cu litera, durere cu durere, visare cu visare in care sunt imparat, rege sau dumnezeu. Acum il inteleg pe Dumnezeu cel putin intr-o privinta. Am fost si eu nevoit sa cer "Sa se faca lumina" la inceputul universului meu. Mai demult nu intelegeam de ce a trebuit ca el sa ne blesteme cu lumina asta ce dauneaza ochilor, crestandu-i, dar si tenului, caci in lumina el sufera in incordarea zambetului tamp al acceptarii. Acum il inteleg insa. Ati incercat vreodata sa rescrieti lumea pe intuneric? Asa-i ca nu v-a iesit? Ca ati continuat sa scrieti si sa scrieti, pana cand sub impulsul intrebarii "oare totul o fi iesit bine? mi-o fi tremurat mana" nu ati mai rezistat si ati revarsat lumina asupra creatiei? Asa-i ca atunci cand ati vazut monstruozitatea nascuta din impreunarea intunericului cu degetele voastre v-ati jurat ca totul se va petrece in lumina? Eu banuiesc ca Dumnezeu i-a facut pe oameni pe intuneric. Si din toata fantezia din spatele pleoapei, din toata frumusetea promisa, din infinitul dragostei Lui insufletind lutul, in momentul intrebarii, cand lumina se nastea, El a vazut ca mare lucru nu se alesese. Asa pateste si acum. Noaptea, la adapostul intunericului si al orelor tarzi sunt zamisliti noii pui de om. Ros de o veche curiozitate si neinvatand nimic din pataniile trecute(se cunoaste faptul ca la varste venerabile,mai ales in cazul milioanelor de ani, se invata mai greu), Dumnezeu recheama lumina din exil plimband de la dreapta la stanga veioza pe cer, smulgand tenebrelor farama de paradis ce a supravietuit in om. In locul Lui, satul de lume si de voi, v-as lasa sa zaceti in intuneric. Dar as fi nedrept. Si egoist.
Acum am sa Ii raspund poate cu aceasi moneda si am sa Il abandonez momentan. Aveam ceva de spus despre mine. Va trebui sa deapan in mangaieri, inapoi, paginile tale. Ah, da. Nu, nu sunt nebun. Imi place insa sa-i vorbesc noptii. Ea stie sa asculte. Si stie sa poarte mai departe cuvinte catre sufletele ce le aud. Si mie imi aduce uneori solii din partea cainelui ce si-a gudurat coada ieri cand l-am mangaiat, zumzetul lirei unei fecioare cernind povestea unui cavaler, cantecul unei copile visatoare, rasul unui prunc, plansul sau ganguritul altuia. M-am inteles intotdeauna bine cu copiii. Ei stiu sa asculte. Si stiu sa se joace. Si mai stiu si sa rada sau sa planga, in sensul ca o fac cu sinceritate. Pentru ei cuvintele au prea putina importanta, asa ca nici nu incearca sa le aseze in fraze complicate, mincinoase. Si nu isi bat prea mult capul nici cu tinuta. Imi place sa ii vad razand. Imi place sa ii fac sa rada si mai ales atunci cand plang. Sunt singurele lacrimi ce merita sterse. Restul sunt minciuni. Nu pentru ca noi oamenii mari nu am suferi. Nu. Ci pentru ca o facem prea des, si pentru ca sufletul din care izvorasc a cazut de mult prada deznadejdii, compromisurile, credintele de doi bani, ura, toate parand indreptatite de corzile suferintei ce vibreaza in el.
Da, visele imi sunt intotdeauna senine, dar atat de obositoare caci sufletul trebuie sa mi se obisnuiasca la trezire din nou cu greutatea trupului.
Va trebui sa ma opresc aici. Pagina ta, draga jurnalule, e asemenea un cui in care se agata tesatura povestirii mele, desirand-o, in cuvinte, pana la primul punct de rezistenta. Am sa ma opresc aici...
Ramas bun si revedere grabnica, scumpul meu jurnal.

Un biet personaj de carte, vis al unei visatoare

Mi-e strigătul mut azi. Cuvintele-mi se pierd înainte de a mi se dezlipi de pe vârfurile degetelor, înainte de a fi presărate peste tastatură... Ciudat. Azi nu îmi pot şopti nici adevăr, nici minciună. Travaliul gândurilor ce le-alung mă oboseşte. De ce compromisurile făcute cu mine dor? De ce compromisurile nefăcute dor? De ce caduca resemnare ce-o aleg, mă acaparează cu totul şi nu ma lasă să mai fiu visător? De ce am fost atât de arogant încât să cred că dacă aleg să fug pentru un timp de mine nu am să sfârşesc în exil? De ce încă mai cred, deşi o fac atât de greu, în putinţa unor idealuri?
M-am hotărât. Când am să fiu mare vreau să mă fac personaj de carte. Să pot visa lumea, iar ea să se nască sub peneluri blânde. Să mă descompun în cuvinte, să mă răsfir pe mii de pagini, să reneg vocabularul suferinţei, să mă transform în litere lăbărţate lăsându-se mângâiate de mâna mică a unei visătoare. Să mă caţăr în privirea ei, să poposesc acolo, adăpându-mă din căpruiul lor, adăpostit de pleoape, liber să explodez în mii de vise. Să îi colorez somnul şi să i-l îndulcesc, să fiu un foc de artificii vii, împrăştiind culori calde, ţipătoare pe pânza întunecată a viselor ei, să capăt forme ciudate, ondulate, mereu schimbătoare răspândindu-se spre infinit. Să se trezească dimineaţa, să îşi clătească faţa, iar eu să mă las purtat de stropi până pe buzele ei, să mă transform în poveste sau cântec de leagăn. Să mă răsfăţ cu carnea buzelor ei, să mă învelesc cu ea, să simt atingerea umedă a limbii ei care să mă dizolve în cuvinte alinătoare, în fantezii de copilă, în poezie mută. Să-i simt papilele tremurând de mine, imaginând gusturi de vată pe băţ, de cacao cu lapte, de şerbet. Să pocnesc ca o bomboană bum-bum, să mă simtă ca o înţepătură acrişoară, să mă agăţ de dinţii ei de fildeş, să îi escaladez zâmbetul, iar de acolo să privesc asupra lumii la fiecare zâmbet încreţindu-i pomeţii calzi, virginali. Iar la primul hohot de râs, să simt lumea clătinându-se sub mine şi să alunec. Buza ei inferioară să îmi atenueze căderea, să mă preling pe bărbia ei întârziind un pic în gropiţa ce îi întregeşte atât de frumos faţa. Să mă lovesc, ca un paraşutist trădat de moire, de gulerul bluzei şi să mă rostogolesc în sânul ei. Să mă învăluie o toropeală blândă, şi moleşit de căldura dulce să mă întind pe spate, asta daca voi mai fi avut unul, să mă las gâdilat de perişorii de pe pielea-i de alabastru sub care se aude sângele pulsând. Să îi ascult ropotul, să îl ascult vorbindu-mi, chemându-mă pe nume ce nu mi le ştie lumea, dorindu-mă, oferindu-se să mă poarte prin capilare înguste, prin valve, pentru a mă aşterne în inima ei. Să fiu beat de fiinţa ei şi ea de-a mea. Să iasă goală, la miezul nopţii, în iarba mare, în paşi de vals, lăsându-se să cadă pe spate privind la cerul constelat. Să simt un vânt uşor şi răcoros împrăştiind razele lunii pe pieptul ei, să le urmez vrăjit, uituc, subjugat, posedat către sânul ei stâng. Să îl privesc cum se înalţă şi se coboară la fiecare ciclu inspiraţie-expiraţie, la fiecare şoaptă către stele, cum se încreţeşte sub frigul serii şi sub ecourile ţipătelor de sălbăticiune. Să mă aşez pe sfârcul ei trandafiriu şi de acolo să privesc împăcat spre cer. Să îl simt întărindu-se, întărâtat de răcoarea vântului ce poartă aroma unei veri târzii. Degetele mâinii ei drepte, jucându-se în jurul meu, să mă adăpostească într-una dintre finele crăpături şi să mă poarte în mângâieri de-a lungul abdomenului. Să sărut în treacăt umbra mâinii ei răsfrântă pe corpu-i tremurând între vis şi carnal. Să mă las purtat în cercuri mici în jurul buricului şi mai departe spre interiorul coapselor. Să mă lovesc blând de puful de culoarea tăciunelui, să simt moi cum mă împresoară firişoarele. Să simt bobiţele de transpiraţie ale unui duş fierbinte, ce au întârziat şi ele ca şi mine aici la hotarul împărăţiei fericirii, să-i simt mirosul incondundabil al pielii. Şi să înaintez în cercuri ameţitoare, aproape inconştient, beat de fericiri promise, fără trecut, fără întrebări, fără răspunsuri spre întredeschiderea umedă ce palpită flămândă. Strivit de vârful degetului şi mângâiat de buza umedă să imi pară că nu mai există nimic în afara foamei ce ne străbate. Să fiu purtat cu o mişcare lentă, tandră în interiorul ei, spre carnea care fierbe, în zbaterea din ce în ce mai intensă a falangelor, în tremurul întregului trup, în spasmele pereţilor încinşi. Să simt din ce în ce ma arzător cum carnea trandafirie mă încătuşează, mă eliberează în continuu, ca într-un joc sfârşind prin nebunia unei prea mari fericiri. Să mă las purtat pe aripile unui ultim spasm pornind dintre pereţii moi şi străbătând întregul trup, eliberând muşchii încordaţi, înnebunind nervii, amestecând violent globulele sângelui, înteţind bătăile inimii, stârnind furtuna în plămâni, destinzând muşchii feţei într-un zâmbet de copilă fericită şi sfârşind pe corzile vocale într-un geamăt dulce. Eu scris în trupul ei. Eu sclipind în păr, râzând în privire, jucându-mă în zâmbet, rostogolindu-mă în şoapte. Eu gonind în sânge, zbuciumându-mă sub sâni, tresărind în palme. Eu fremătând între coapse, încreţindu-mă sub genunchi, gemând sub paşii ei. Eu, biet personaj de carte, vis al unei visătoare...

Mare

Termina si S ce-avea de lucru, sefu-i e plecat asa ca mai da o raita pe blog sa isi aduca aminte cum o fo weekednul asta. Deci:
Weekendul asta a inceput cu o zi de nastere. Si ca la toate zilele de nastere S nu se grabeste sa ajunga acasa, ba uneori chiar prinde si rasaritul. In ideea ca trebuia sa plece la mare la un 5 juma dim si datorita starii avansate de abtiguire S s-a gandit ca dak Ene are de gand sa-l viziteze, ii va da un spit in, pardon expresia, coaie si va continua sa ramana cat de treaz mai putea ramane dupa alcoolul ce se scursese in mici si iuti cascade pe gatzii dumnealui in jos. Cum S o ajuns cam la un 4 juma in Regie o mai dat si-o tura prin Poli in speranta ca vantul ce i se juca in par va avea efectul revigorant a doua palme aplicate corect. Pe drum, pe S l-o cam lovit un fel de apoplexie, ca nu mai misca, ba ii era nitel lene sa mai si respire. O facea insa din cand in cand de nevoie.
Trezit din somn, intrucat destinatia fusese atinsa, S a facut efortul supraomenesc de a deschide ochii si a se caza. Cu jumatatea de creier inca functionala S si-a dat seama ca e ceva in neregula cu camera, cel mai probabil datorita cearceafurilor care erau aruncate pe jos, semn al unei batalii a noptii precedente. Scrumiera plina de ambalaje de prezervative avea sa duca la concluzia ca de fapt fusesera mai multe(batalii sau nopti whatever...). Primul gand al lui S: "Bine dreaq ca nu si-au lasat totusi prezervativele folosite prin camera!". Al doilea gand al lui S, dupa ce o facut o gratioasa pirueta pentru a merge la receptie sa ceara socoteala, iar privirea i-o alunecat si ea tot gratioasa pe podea o fost:"Futu-va-n gura pe-astia de v-ati lasat prezervativele folosite prin camera!". I s-a explicat ca cei doi(sau cine stie cati, perversii dreaq) tocmai se decazasera, iar camera ar fi trebuit luata in primire de abia la 12, deci timp berechet ca urmele alea de se vad cu lampi uv sa dispara.
Dupa cazare, S o mers impreuna cu, aaah.., cei cu care era impreuna, la plaja in Mamaia. Si pe plaja o fo destul de fain din mai multe sau mai putine motive. Dijeiu' le mixa bine, pe sezlong se statea comfortabil, iar privirea avea cu ce se desfata. La un moment dat or aparut si animatoare. Si lui S i-or placut doua. Una blonda(desi nu prea ii place blondele lui S) ca avea ochii super faini de s-ar fi inecat in ei aia de la o-zone mai ceva ca-n mare si inca una de parea sa se foarte distreze dansand, ca o facea cu un zambet tare fain. S s-o balacit ceva-ceva, da dupa aia o bagat somn profund, atat de profund incat nici nu a simtit cum soarele, perversul, isi batea joc de trupu-i. O constatat insa damage-ul in momentul in care s-o trezit si cu o privire mirata,constatand ca putea fi trecut ca specialitate pe meniul unui restaurant papuas, o spus: "Bah, da' in plm care m-o infipt pe rotisor cat am dormit?" . Seara S o fo tot in Mamaia initial in La Cucaracha, dar mai apoi a ajuns in The Office, club de fitze ca asa or vrut aia cu care era. In the Office subsemnatul s-o cam imbolnavit de priapism, iar privirea ii devenea din ce in ce mai limpede ca si-o clatit-o de nu mai stia de el. S si-o luat de asemenea, tacut, portia de indiferenta cat sa-i ajunga o viata ca deh, el nu avea nici macar un amarat de mertzan, nici tzoale de firma(le lasase acasa, de aia nu avea, da?). Nu se astepta el sa se uite dreaq la el, ca erau numa' bunaciuni si majoritatea mai in varsta decat frageda-i persoana, da' chiar asa, orice privire ce se izbea absolut accidental de el sa tremure un pic a câh, să se scuture de fiinţa-i şi sa trecea mai departe in cautarea unui portofel mai bine-facut? I-o mai revenit un pic inima la loc inainte sa plece, ca o vazut vreo doua tipe de pareau mai normale, ba chiar i s-o parut lui (de la bautura) ca si demoazelele il onorasera cu o privire nu foarte glaciala. A nu se intelege ca S tine neparat sa fie culegator de priviri si zambete in club, da' nu ii plac pitzi moarte dupa bani care se cam uita chioras-in scarba la persoana-i doar pentru ca nu e cocalar milionar in valuta.
Asea.. si dupa inc-o noapte cu somn scurt, S o mers din nou la plaja. Ei, dak pe sticla de spray pentru protectia impotriva soarelui scria sa nu stai mult timp la soare, sa nu stai la soare intre 12 si 16, sa te protejezi cu un tricou,prosop,etc, sa pulverizezi des pe piele si dupa fiecare balacire, sa nu dai pe fata, sa nu pulverizezi pe piele inflamata S le-o facut chiar pe toate si cu destul sarg. A respectat insa una dintre recomandari si anume nu a expus copii la soare. In rest S o facut ce facuse si in precedenta zi: o ascultat muzica, s-o balacit, s-o batut cu alge, si-o luat putin inec, o dat nitel inec,s-o lasat ars de soare si si-o priponit privirea de tipese. si dupa aia s-o intors in camera-i saraca din Regie si o vrut sa mai iasa la o bere da nu o avut cu cine, asa ca s-o uitat cum si-o luat-o federer de la nadal.
Asta o fo weekendu-l lui S care acu' se va dedica muncii...

Azi nu mai suport

[...]
Si am inteles ca trebuie sa fii nepasator. Am invatat ca inocenta poate fi si cruda. Am inteles ca prea putini sunt altfel si ca ne ascundem atat de bine in spatele cuvintelor. Am inteles ca nu intotdeauna zambetul sau ganguritul de copil vindeca totul. Am invatat ca sunt si stele care mor inainte de a apuca sa straluceasca cu adevarat. Am invatat ca linistea sufleteasca poate veni si doar privind copacii sub amenintarea furtunii, ca ploaia poate sterge o parte din durere, ca rasaritul e frumos chiar si in singuratate atata timp cat esti dispus sa uiti tot ce te leaga de ceilalti. Am invatat ca oamenii pot sa urasca. Nu am invatat inca sa o fac. Am inteles ca se poate gresi fara sa vrei, fara sa iti dai seama si ca aceste greseli sunt cele care strabat ani fara a fi iertate. Am inteles ca unii oameni simt antipatii nemotivate, atat de greu de inlaturat fara nici o sansa in fata ratiunii si a faptei. Ca daca uneori te simti obosit si nu stii care ar fi motivul, s-ar putea sa fie pentru ca ti s-au pus atatea in carca de care nu stiai, ca munca lui Atlas e nimica toata pe langa cele pe care ni le dam unii altora . Ca oamenii te pot creiona atat de prost, lipind bucatile dezamagirii personale peste chipul tau, uratindu-l fara sa ai vreo vina. Am invatat ca omul e mai singur ca niciodata. Pentru ca mai mult ca oricand omul e o fiinta sociala scormonind inspre acceptare, pierzandu-se pe sine in ceilalti, neregasindu-se in cuvintele lor, neincercand sa simta, doar actionand. Am invatat ca azi lumea se grabeste. Nu mai avem timp sa tacem, sa ne privim, sa ne intelegem. Avem timp doar sa [...], sa ne distram si sa capatam o relativa experienta de viata. Sunt satul de toti cei care isi poarta tantosi "am vazut"-ul, "am trait"-ul multe la viata mea. Ati vazut pe dreaq sa va ia. Cand [...] v-ati mai oprit sa mangaiati pe crestet un copil dornic de joaca ce va sare in cale. Cand ati mai iesit seara sa priviti stelele si nu ca sa sfarsiti pe jumatate abtiguiti intr-un colt de discoteca obscura? Cand v-ati mai oprit sa cititi suferinta pe chipurile celorlalti? Cand v-ati mai oprit sa acordati cuvinte datatoare de speranta unui om ce nu mai crede in oameni? Cand ati vazut mai departe de tacerea unei persoane fantasmele unei lumi imposibile atat de altfel de a noastra si nu l-ati considerat un ratat pasind spre sinucidere? Cand v-ati mai oprit sa aplecati urechea si la altceva decat inaltatoare cuvinte pentru bietul vostru modest suflet? [...] pragmatici. N-ati vazut nimic.
Am inteles ca exista prea multi oameni care se sfarsesc inainte de a gasi iubirea pe care o cauta. Am inteles ca visele mai si mor. Am inteles ca uneori, pentru ca am inteles toate astea, sunt trist. Am inteles ca trebuie sa tac si sa continui, ca soarele si cerul si pamantul nu pot fi si ale mele si ale voastre decat acceptand uitarea. Am inteles ca trebuie sa fiu ca voi. Am inteles ca trebuie sa ma arunc in voi ca la concert si sa ma las purtat de brate in intuneric. Sunt al vostru primiti-ma si hai sa ne traim viata ca e prea scurta sa fim si altfel. Si hai sa intonam solemn, cu mana la inimioara , noul nostru imn, pentru noul eu, pentru noi:

Teodor Pîcă
Rondelul marelui totusi

Totusi tinjesc in poala unei curve,
Desi ma stiu neprihanit ca neaua.
Flagelatorul si-a gasit nuiaua
Ce-i face trupul, inima sa turbe.

De ce m-afund in mlastina cu turbe?
De ce nu-mi port semet in frunte steaua?
Ca doar ma stiu neprihanit ca neaua...
Totusi tinjesc in poala unei curve.

Ar trebui,cu biciul sau cureaua,
Sa-ti fac spinarea numai linii curbe,
Ca doar te ştiu c-ai regulat o urbe,-
Tot centrul mulţumit-şi mahalaua.

Totusi, tinjesc in poala unei curve!

Am inteles ca poti ramane la fel chiar si pe cai ce-ti par ale pierzanie.
Am inteles pe dreaq sa ma ia. N-am inteles nimic...