Doar un prim pas inspre a scrie din nou...

Nu am mai scris de mult. Am vrut sa o fac de atatea ori si totusi din tot ce e confuz in mine transpare teama ca am sa ma intorc la un mai vechi fel de a fi. Pe langa temporara linistire, scrisul, atata timp cat ma indreapta cat mai adanc spre mine nu are decat menirea de a ma nelinisti pe viitor. Sa fie pentru ca in genere ma rezum la cohorta de aleanuri si dorinte ce nu le simt aproape? Sa fie pentru ca pot sa scriu fie doar in joaca, fie doar prin prisma unei oarecare tristeti, tristete pe care am considerat-o, atata timp cat ramane in subsidiar, ca fiind singura ce asigura sinceritatea scriiturii? Si de ce as scrie daca nu as face-o sincer, mai ales ca blogul asta e doar pentru si inspre mine? Pe de alta parte am renuntat la a scrie din cauza ca, recitind mai vechi posturi, imi pare ca stilul mi-e confuz si ca in continuare prefer sa ocolesc ceea ce am ferecat decat, mult mai sanatos din punct de vedere emotional dupa cum sustin studiile( pertinenta unei opinii in zilele noastre poate fi intarita doar prin autoritatea a ceea ce spun studiile de-prostime-alinatoare ), sa inlatur zabrele. In fond cheile sunt in mine. Ieri am facut un test de inteligenta emotionala, din care am putut invata o noua lectie de viata: barbatii care nu plang in public nu au o EQ dezvoltata. Toti indivizii-emoticoni din jurul nostru, insipizi si simpli in emotii, care isi dau frau liber oricarui fel de-a fi is genii din pct. de vedere emotional. Eu pe de alta parte am luat doar nota de trecere, deci pula coronita anul asta.
Impulsiv am renuntat la jobul vechi, "fara o plasa de siguranta in care sa cadem"( - parazitii), si acum, ma confrunt pe de alta parte cu faptul ca angajatorii nu sunt prea interesati sa angajeze pe timp de criza si pe de alta cu faptul ca dupa 3 ani de lucru nu imi place ideea de a o lua de la capat, pornind dintr-o pozitie specifica unui entry-level. Si mai am si prostul obicei de a nu adopta tactica prostului de rand: orice e dobandit din voie sau nevoie devine o oglinda pe care o poti folosi pentru a-l orbi pe angajator, atata timp cat el iti ofera un cat de mic fascicul de lumina. Prefer sa stau in picioare, bine ancorat in pamant, decat pe burta tinandu-ma de piciorul angajatorului cu putere, dar si cu un pic de tandrete, mangaindu-l parental din cand in cand sau lipindu-mi pueril-afectuos obrazul de tibia ce ma respinge. Ma irita ingrozitor ca trebuie sa raspund atat de des la intrebarea "de ce ai plecat de la vechea firma". Nu pot spune ca din cauza salariului, din cauza managementului prost al firmei si alte asemenea, pentru ca voi fi judecat rece, desi dreptatea e a mea. Pare-se ca inainte de a te duce la un interviu trebuie sa te stergi la cur cu onestitatea. Acest lucru confera doua avantaje. Unu, te poti prezenta vioi, proaspat ca o garofita, fara ca nasul angajatorului sa observe semne de ingrijorare si doi, poti impinge delicat morcovul cat mai sus intr-o eclatanta verticalitate. Cu cat morcovul e mai mare( a se citi motive reale pentru care nu esti potrivit pentru job) cu atat vei fi mai oblu si mai indraznet. Evident, dupa ce te-ai sters la cur cu onestitatea, neavand in fapt nici o baza reala solida pentru a cere acel job, vei fi ca o pagina alba pe care poti scrie orice. Limita e imaginatia. Evident uneori vor fi testele tehnice, dar tinand cont de faptul ca sunt majoritatea generice, e suficient sa fi fost sobolan de wiki si il vei trece. Acum se cauta magicieni. Nu e important ceea ce este in spatele scenei, conteaza doar ceea ce vezi( evident ca una dintre regulile de aur ale programarii orientate client , WYSIWYG, e bullshit in cotidian).
Eh.. ma duc sa mai mut un pic progresbar-ul de la procesul mutarii mele in noul apartament.
Nu scrisai eu sentimental cum m-as fi asteptat, da' ma sufoca muntele de obiective imediate si sunt incapabil,la fel ca Atlas, sa regasesc lumina.

Dinspre mine, înspre mine,prin mine

Simt din nou că aş scrie. Şi simt că nu am să o fac până la capăt. Simt că firul poveştii despre mine se va fi frânt înainte de vreme, rămânând suspendat în aer, răsfirându-se până la volatizare în norii lui "dacă" şi "altfel". E vremea poveştilor ce ar trebui să mă redea pe mine mie. Empiric am descoperit că prin copilăresc ajung cel mai uşor la mine. Copilăresc în sensul de ludic exerciţiu de autocunoaştere. Exerciţiu sincer şi fără pretenţii de pedanterism, sentimental şi curios, fără aşteptări sau căutări anume. A mă căuta pe mine în mine. Eu însumi sunt drumul pietruit cu cărămizi galbene căci doar în mine mă pot înţelege cu adevărat şi doar în mine voi fi găsit răspunsuri. M-am achitat de datoria intrinsecă a omului-fiinţă socială şi poate am făcut-o destul de bine. Dar lumea rămâne departe de mine. Vălurile de întuneric ale îndepărtării, văluri ce le-am aruncat de mult asupra mea, nu pot fi străpunse decât de lumina unui zâmbet sau sclipirea dulce a unui ochi de copilă.
Dar ăsta-i doar începutul... E doar începutul pentru că instinctiv sunt, poate de multe ori, exacerbat de sentimental. Şi poate mai totdeauna nostalgicul unor vremuri mai simple şi mai sincere. A trebuit să compensez asta printr-o raţiune rece, dar totuşi flexibilă. Raţiunea mea e una suspicioasă şi mai totdeauna predispusă înfierării, dar, cu toate astea, gata intodeauna să dea şanse până la punctul în care totul poate fi refăcut. Regenerarea sinelui.

Pentru a te situa în raport cu lumea îţi trebuie o raţiune relativ rece. Se înţelege că însăşi necesitatea sau doar teribilismul unei atare situări, implică sine qua non o detaşare de lume. Necesitatea unei raportări apare in speţă doar in faţa lucrurilor pe care tindem să le înfierăm. Când totul e lapte şi miere întrebările nu îşi au rostul, pentru că răspunsurile nu îşi au rostul. Păcat nu m-am putut situa în interiorul ei... A nu se înţelege că m-am exilat în turnul meu de fildeş de unde mă mulţumesc să arunc sentinţe asupra celorlalţi. Nu. Sunt încă visătorul ce consideră că ce e mai bun în om va supravieţui. Problema e că în prea puţini. Nu am să bat toaca despre cum se sapă unii pe alţii, cum se sacrifică totul zeului ban sau despre orice altă tară a omului modern. Departe de mine, căci de ei nu îmi pasă. Apare totuşi un oarecare paradox. Pe lângă puterea asupra sinelui dobândită prin reticenţa faţă de lume şi încetarea încrederii în om ca fiinţă predestinată binelui, pe lângă această libertate primeşti şi slăbiciunea din faţa a ceea ce îţi pare a fi o părticică din lumea pe care ai fi vrut-o. Am ajutat întotdeauna mai degrabă străinii cu zâmbetul cald decât prietenii cu zâmbetul rece.
Am fost slab doar când mi-a păsat. Spuneam de o oarecare slăbiciune. Ei bine, la mine se manifestă prin renunţarea obsesiv-compulsivă la mine însumi pentru ceilalţi. Şi a văzut doar slăbiciune. Mă întorc spre acelaşi punct dar doar din inerţie. Regret lucruri mai mărunte ca ce a fost atunci, pentru că tot ce nu a fost aşa cum ar fi trebuit se întipăreşte adânc în mine. Să fie oare doar orgoliul sângerând sub loviturile unor neînţelegeri îndreptate împotriva-mi? Să mi se pară că mi se răpeşte nedrept aura ce mă învălătuceşte?:) Nu. Astea sunt doar auto-ironii contrabalans al sus-amintitului orgoliu. Nu, nu e asta pentru ca mi-a păsat doar de părerea puţinora. M-a schimbat. Şi nu regret finalitatea. A doua oară aş face la fel. Tocmai pentru că m-a schimbat. Pentru că am reuşit mai apoi să îmi înfrânez sentimentalul, asediindu-l cu non-feluri de a fi, pentru că am avut ceea ce prea puţini au să aibă, pentru că am decis să iau totul şi am reuşit mai apoi să mă smulg din beţia puterii exercitate asupra altora.

Prietenii mi-au rămas apropiaţi.

Am aproape totul. Trebuie doar să închid ochii şi să grăbesc pasul, trebuie doar să uit pentru o clipă, o clipă clişeic de lungă, poate cât o veşnicie, o clipă de uitare şi am să am totul. Dar oare am să fiu Orfeuul a cărui privire înapoi să condamne totul eşecului? Trebuie doar să mă arunc pt o clipă în marea de scopuri comune. Un ultim an de facultate. Doi-trei ani de muncă pentru bani şi doar pentru bani. Doi-trei ani de relaţii predestinat efemere prin insăşi scopul declanşator.

Rămâne gustul amar al adeveritului "Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune". Drumul spre iadul propriu?

ps: Rămâne totul ambiguu când scrii despre tine fără a-ţi exacerba emoţiile, ba din contră încercând să ocoleşti ceea ce nu mai merită. Fraze neterminate. Reticenţa ca figură de stil.

Batran

Habar nu am de cand mai e si asta( de altfel nici articolul precedent). Dar din moment ce scormonesc dupa trecut, scrutand curios, poate un pic prea afectat, uitatele-mi avataruri, am s-o postez totusi...

--Batran--

In goana gandurilor dezlantuite
ce bicuiau orbi serafimi
purtandu-si aripile prafuite
starneam furtuna-n inaltimi.

Ce paradox frumos eram atunci
un inger,ingeri devorand
cu inocenta ochilor de prunci
si a rapsodului plangand.

Acum imi trece batranetea asudand
de doruri neintelese si absurde
Ce le mai cant din cand in cand,
cand vesnicia nu le-aude.

Uitata-mi chiar cum sa petrec
uitata-mi viata de uitat
printre uitatii care trec
fara sa afle ce-au cautat.

Odata biciuiam doar ingeri
acum ma multumesc cu muritori
ce ma alunga cu taceri
din lumea ce acum e-a lor.

Se pare c-au trecut acele veacuri
si a crescut tacerea intre noi,
atunci nu erau leacuri
si nici speranta pentru voi.

Ma-ntreb cine-ar mai avea nevoie
de o satana batrana si bolnava
ce nici copiii nu-i mai sperie
cu fata lui de cersetor plecand in graba.

Nu-mi pot intinde oasele batrane
si degetele inclestate-n mine dor
de ai mai lua Doamne cativa la tine
caci ma inghesuie hoardele lor.

Absurdistan

M-am intalnit deunazi c-un pescarus. Mort.
Parea cam mohorat cu fata lui in descompunere.
M-am gandit sa impart cu el pt cateva clipe singuratatea. Singuratatea lui. Singuratatea mea.
"Hei! Cum merge?". Nici un raspuns, doar vantul care suiera biciunind salbatic marea.
Comunicarea inter-specii a fost intotdeauna dificila. Credeam insa ca va fi mai usor cu un pescarus mort. Mai ales unul deschis la minte asa ca el. Piatra ce zvacnise din prastie si zacea tacuta langa el il nimerise in cap. Mdea.. Deschis la minte.
Am hotarat sa ii dau un ragaz sa isi adune putin ideile. Toata zaceau insirate haotic printre grauntele de nisip si picurii de sange.
Am zis ca poate se fereste de oameni. De pietre ar fi trebuit sa se fereasca. Am incercat sa ii castig increderea. I-am oferit un pestisor auriu. Stiti din aceia de care au si la magazinul de pe colt,2 lei bucata. Cand il prinsesem imi spusese:"Ai trei dorinte dak ma eliberezi!". Da' ce sa fac eu cu inca 3 dorinte, ca si asa am buzunarul doldora de ele. Uneori de-abia reusesc sa imi tarasc piciorul sub greutatea lor. Asa ca am hotarat sa il pastrez ca amintire intre paginile unei carti. Il mai purtam din cand in buzunarul de la piept. Era talismanul meu norocos, desi faptul ca se afla acolo nu il facea tocmai norocos.
M-a refuzat! Se tinea bine afurisitul. Incepea sa ma sacaie condescendenta lui.
"E frumos acolo unde esti acum?". Am interpretat tacerea lui ca pe un nu.
"Exista un rai al pescarusilor?". N-a raspuns. Tacerea lui insa spunea totul. Nu a ajuns in cele mai fericite locuri. Nici nu e de mirarea cu o atitudine ca asta. Sau poate nu era asa de ingamfat cum credeam eu. Poate ii era teama de mine sau poate credea ca cine stie ce intentii ascunse am. Dar ce Dumnezeu as putea eu sa vreau de la un pescarus mort?
Sacait de incapatanata lui tacere nu am mai asteptat sa imi raspunda si am incercat sa sparg eu gheata.
I-am povestit de vremea asta ticaloasa. Trebuie sa ii fi fost tare frig acolo sus doar cu bietele astea pene, mai ales ca pe cateva tocmai i le rapise vantul. Si-a pastrat insa indiferenta insangerata. Doar brava. Pielea i se facuse de gaina.
I-am povestit despre cafeaua cu spuma de lapte ce o beau dimineata la birou si l-am intrebat cum ii place lui cafeaua. Parea ca i-am captat atentia. Ochii lui vii scanteiau sub asaltul picaturilor de ploaie. Nici un raspuns insa.
I-am povestit cum ieri ii furasem privirea unei domnisoare tare nostime si decisesem sa nu i-o mai inapoiez astfel incat sa nu o daruiasca si altuia. Am vazut-o si astazi. Purta ochelari de soare. In stanga un baston. In dreapta lesa unui caine cu coada saltareata. Pasii ii erau nesiguri si impiedicati. Probabil pentru ca ma recunoscuse.
Am vorbit iar despre vremea asta nenorocita si vantul care batea cu putere. I-am spus ca daca are vreodata de gand sa arunce vorbe in vant sa se asigure ca vantul nu bate din fata, mai ales daca e vorba de vorbe grele sau vorbe murdare. S-ar putea sa si le-nghita.
I-am povestit despre toate fetele pe care le adusesem pe plaja sa priveasca rasaritul in timp ce eu priveam nisipul. Una dintre fete spusese odata ca se simte privita si ca ar trebui sa o lasam pe alta data. I-am raspuns ca rasaritul nu o poate privi inapoi.
I-am povestit cum ne jucam cand eram mici. Ce vremuri... Cum ne mai distram tragand de timp si cat de greu se urnea din cauza bratelor noastre prea slabe. O data am prins un prieten cand isi omora timpul. Ingroziti am fugit toti. Nu l-am mai vazut niciodata, dar auzisem un zvon cum ca devenise din ce in ce mai mic pana cand disparuse cu totul. Cum ne mai distram alergand de nebuni. Scapam de cele mai multe ori insa pentru ca ei fugeau doar pe diagonala.
Frumoasa, indepartata copilarie.Cum ne mai distram doborand pescarusi...

Intrebare

Ce fac eu uneori inainte sa adorm? Ce il intarzie pe Ene uneori? Conversatii imaginare in care ma explic in fata celor de care mi-a pasat si nu am apucat sa o mai fac...
Nu imi pun problema anormalitatii in chestia asta.. Pentru ca anormalitatea a fost una dintre etichetele pe care mi le-am asumat in singuratate. Adik? Adik mi-ar permis intotdeauna sa fiu altfel decat ceilalti chiar dak nu le-am aratat-o.. Nu imi pun problema insingurarii daca am ajuns sa vorbesc, fie si in gand, singur.. Pentru ca uneori am preferat sa ma invelesc cu insigurare, astfel incat, singur, deci prin urmare sincer, atotputernic si autosuficient, sa ma pot cunoaste asa cum altii nu ma stiu. Nu imi pun problema unui oarecare interes fata de ce cred ceilalti, desi, de vreme ce am ajuns sa imi displaca sa las neexplicate lucruri ce m-au facut prost inteles in fata altora, probabil ar trebui sa o fac.. Inca ma pot rupe de oricine oricat m-ar durea... A ramane sau nu singur e doar o problema de aparenta. Ecuatia e insa complicata de vreme ce prea putini gasesc raspunul corect al propriei ecuatii...
Nu a trebuit sa imi pun niciodata problema accordului celorlalti pentru simplul motiv ca deja dadeam socoteala unei instante in care aveam incredere, felului meu de-a fi. Am considerat ca, desi oarecum anacronic si impotriva curentului, felul meu de a fi va fi infrant orice obstacol. Pus insa in fata posibilului singurului lucru de care mi-ar fi pasat cu adevarat, felul meu de a fi a reusit sa ma infranga doar pe mine. M-am aruncat atunci in lucruri ce m-au facut sa pierd din mine. Razbunare impotriva sinelui? Invocare a maturitatii? Sepuku sentimental? Nu mai conteaza.. Am citit astaseara ceva ce mi-a adus aminte de mine. Am zambit un pic incurcat, un pic cu nostalgie, un pic cu regretul de a nu mai voi fi fost vreodata asa... Am crezut mereu ca daca sunt altfel are sa fie altfel. Povestile ce au supravietuit atata timp in mine, reflexe poate ale unei copilarii intarziate sau doar raspunsul in fata cinismului intrinsec lumii, sunt pe cale sa moara. Si nu am sa misc un deget. Tot ce e frumos trebuie sa moara. Asta e descantecul, blestemul, razvratirea impotriva propriului fel de a fi. Zidurile din vise nu rezista prea mult in fata stihiilor realitatii..
Si totusi, pornit sau nu impotriva sinelui, copilaria din mine ramane perpetuum mobile. A fost de ajuns sa citesc poezia pe care o scrisesem ca sa zambesc cu simpatie si sa inmoi barierele ce le-am intaltat...
Sa cedez in fata propriului fel de a fi sau sa cedez in fata realitatii?

Pentru o persoana speciala

Iti tin pumnii!
Chiar daca nu vei fi citit postul asta, nu ai avea cum, iti tin pumnii...