Bantuit

Melodia asta ma bantuie: Secondhand Serenade - Fall for you. Mai exact ma las bantuit de ea. De altfel acum, cand scriu postul asta incercand sa scap de asaltul unui singur gand faramat in explicatii, urmari logice si tristete, e singura melodie din playlist pusa pe repeat. "Because a girl like you is impossible to find"... Orele tarzii, precedate eventual de dezmatul catorva beri, nu mi-au adus decat intunecare. La fel cum mi-am simtit seninatatea din ultimul timp, mi-am presimtit starea de acum. Ca de obicei, orgolios, incapatanat, imbatat de sine, nu gasesc cuvintele potrivite in care s-o supun. Ciudat cum ii reprosez Lui, divinului, hazardului sau oricum I-ar spune, ceea ce mi se intampla sau, mai bine spus, mi se refuza. Nu am fugit niciodata de -"durere" sau "suferinta" sunt cuvinte prea mari- ceea ce m-ar fi putut rani, pentru ca ceea ce ma doare e ceea ce ma face veridic. Ba chiar, in seara aia, temator ca tu esti tematoare sa nu ma ranesti am facut-o cu mana mea. Ca nebunii din filme care smulg arma alba din mana ce-i ameninta doar pentru a duce la capat sentinta acelei maini, doar pentru a demonstra ca teama, tremurul din mana proprie nu exista.
Mi-am trait viata doar cerand simtire, dar nu vreau doar gusturi amarui.
Cum sa mi te scot din sange, cand el pulseaza de tine? Cum sa mi sa te alung din minte, cand fiecare gand se naste din, prin si inspre tine? Cum sa ignor totul cand totul esti chiar tu? Nu stiu daca vreau sa te uit, pierzandu-te astfel definitiv doar din teama ca speranta nu va mai avea nici nume si nici aripi. Pentru ca fara tine in mine as fi aproape gol. Cand fiecare lucru e doar o prelungire a ta, cand fiecare soare nu-si poarta razele decat pe chipul tau. Cand nici macar nu stiu daca tu esti in mine, sau e doar ceea ce ar fi putut sa fie. Cand am pierdut atatea doar crezand intr-un lucru. Cand am pierdut si mai multe atunci cand, razbunator pe voi, pe ceea ce nu am inteles, pe ceea ce nu ati inteles, am fugit de mine si m-am ascuns in ceea sufletul ma avertiza, cand furios, cand plangaret ca nu e culcusul meu.
Nici macar nu stiu daca tu ma dori. Ma dori tu sau puterea ta de simbol? Ma dori tu pentru ca tu ai fost raspunsul la intrebarile mele? Ma dori pentru ca celelalte raspunsuri imi par seci, perfide sau doar alinatoare? Poate ma doare doar faptul ca pot fi in atatea feluri, in unele nu pana la capat, incat as putea sa imi alung nefericirea in confirmari a ceea stiu ca aproape sunt. Dar pretul? Pretul merita? Cand vei mai aparea, cum as putea sa iti astern la picioare ceea ce am fost? Cum as putea sa ma lepad de ceea ce am devenit? Singurul lucru care ma opreste sa fiu acum fericit sunt eu. Dar cum as putea sa ma lupt cu mine cand eu sunt mai puternic decat mine? Cum as putea sa imi reneg felul, cum as putea renega lucrurile pentru care am ales cai ce stiam ca nu vor fi usoare? Pentru ca nu te gasesc in alta?
Am trecut astaseara pe langa lumanarile stinse de pe marginea apei, unde acum cateva saptamani au murit 4 tineri, 4 pusti si mi-am adus aminte de intrebarea retorica ce troneaza in cartea pe care o citesc acum, "Copilul-umbra", "O sotie careia ii moare sotul se numeste vaduva. Un sot careia ii moare sotia se numeste vaduv. Un copil caruia ii mor parintii se numeste orfan. Dar cum se numeste cineva caruia i-a murit copilul?". Cum se numeste cineva caruia visul abia ii mai respira?
Ma dori pentru ca nu mai e vremea coincidentelor, a hazardului ce ne-ar da sansa sa ma vezi cum sunt. Sa ma cunosti aproape pentru-ntaia oara. Puzzle-ul care sunt are atatea piese lipsa pentru tine... Si asta pentru ca obisnuit sa le ascund de orisicare, am uitat sa le scot din coltul meu ferit si nu ti le-am daruit. De fapt, uneori imi pare ca nici eu nu am sa-l termin niciodata...
Vorbeam de El si de reprosurile mele. Astaseara as fi vrut sa stiu ca ma priveste. Am vazut jumatate de luna, ca si cum el si-ar fi mijit ochiul sa priveasca mai adanc in mine. Dar cat de adanc, din moment ce pare intotdeauna ca sufletul nu mi-l vede? Nu vede ca totusi mai cred in ceea ce cred ca e El. Nu vede ca ura celor care au renuntat la prea multe pentru mai nimic, a celor invidiosi pe drumetii cailor usoare, incepe sa imi sopteasca peste umar. Inca imi mai port semet fruntea, inca mai par sa sfidez neajunsul, inca mai zambesc impacat, liber, superior, dar in privire mi se strecoara perfid nelinisti.
O vorba mai mult sau mai putin din popor spune ca "Nimic in viata nu e usor!". Dar de ce trebuie sa fie totul greu? Totul meu? Totul meu inseamna un singur lucru de care imi pasa. Singurul lucru de care imi pasa e doar un cuvant aflat atat de nedrept pe buzelor oricui. Caci doar cuvintele ne mai salveaza uneori. Cuvintele, cuvantul ce te poarta pe aripile lui, curatandu-le, intinerindu-le pe ale tale.
Vreau o lume muta, dar care sa stie sa vorbeasca cu ochii. Vreau ceea ce sunt obligat sa ofer. Vreau sinceritatea mai puternica decat oricare impuls. Nu ti-as cere nimic pentru totul ce ti l-as oferi.
Secolul comunicarii ne condamna la cuvinte. Dar cum as putea sa ma reduc la niste biete-ncrengaturi de litere? Cum ar putea ele sa ma cuprinda? Cum as putea sa imi picur toate intelesurile, tot sufletul ce-a devenit neincapator din cauza ta, in ele? Si cum ai stii tu mai apoi sa ma culegi din ele?
Sunt slab in fata ta si tu nu intelegi ca doar in fata ta. Nu intelegi ca sunt slab pentru ca sunt sincer, pentru ca in fata ta sunt doar copilul din mine. In fond "puterea" e doar proiectarea convingatoare a nepasarii asupra celorlalti. Ori cum as putea fi puternic in fata ta daca sunt doar un copil, cum as putea fi puternic daca nu te pot minti, daca imi pasa?
"And i will fall for you"
Am iesit la o tigara pentru ca acum cateva minute cuvintele refuzau sa se mai nasca. Nici acum nu vin usor, dar vreau sa scormonesc dupa ele adanc, din ce in ce mai adanc, inlaturand asemenea foilor de pe o ceapa, foile sufletului meu. Vreau sa ajung la miez, chiar daca asta ar insemna ca ochii mi-ar lacrima, vreau sa ii simt gustul un pic acrisor, sa simt cum imi inteapa limba, sa simt cu trupul ceea ce-mi bantuie inima.
De ce bantuie? de ce cuvantul asta de atatea ori? Pentru ca nu am reusit sa iti pastrez chipul. Pentru ca in mine, tu esti doar un zambet de copila si lumina ce se joaca in doi ochi caprui. Pentru ca de fapt, nu stiu daca tu esti tu sau esti doar tot ceea ce am simtit ca imi doresc.
Si daca ai citi asta, oricine ai fi si mai ales tu, ce ai intelege? Nu am stiut sa iti vorbesc. Nu ai sti sa ma asculti. Pentru ca ceea ce nu se naste din miscarea buzelor nu te atinge. Pentru ca esti ca mine cel de uneori.
Simt ca pierd controlul cuvintelor cu cat somnul ma invadeaza din ce in ce mai mult, purtat de cei 4,5% repititivi. Controlul de fapt nu l-am avut niciodata. Si daca as striga ceea ce m-apasa, spre tine sau spre ceruri, poate doar ecoul mi-ar raspunde, ecoul fiind tot eu.
Prima oara cand totul a venit de la sine, cand am incetat sa imi pun intrebari, sau cele pe care mi le-am pus le-am lasat fara raspuns, prima oara cand m-am simtit slab, temator ca as putea rani, prea temator... Si cand zambetul de copila ti-a disparut si am stiut ca eu sunt cel care ti l-am intunecat ce puteam face, eu cel de atunci, decat sa ma intunec la randul meu si sa ma condamn renuntarii? Am vrut sa ma rup de tine cu totul si am crezut ca am facut-o, dar cu fiecare cautare, fiecare esec gandul mi se-ntoarce la tine. Te-am vrut din nou mult prea tarziu, tarziu pe care il simteam de altfel cu toata fiinta. Dar nu am mai dat inapoi sau cel putin nu din prima. Tarziurile raman intodeauna prea tarziuri...