Aceasi noapte

Renuntase la fumat. Greu, dar o facuse. Nu foarte convingator, nu definitiv. Dar incepuse sa creada in dezastrele viitoare pe care le aduce si mai credea, pe langa asta, ca va fi fericit, candva, in viitor, iar atunci probabil va fi vrut sa aiba cat mai mult timp ramas. Dar mai mereu e greu sa sacrifici intimitati prezente pentru promisiuni indepartate. Astaseara avea chef de o tigara. Privea de la balcon, era frig, inceputul lui decembrie, intr-o noapte prea luminoasa pentru gustul lui. Nu reusea sa se gandeasca la ceva anume, desi incerca sa o faca. Ceva lipsea, momentan nu avea proiecte personale care sa il absoarba si din cauza asta resimtea in plin acea permanenta lipsa a unui ceva niciodata pe deplin definit. Uneori i se parea ca este singur, dar de cele mai multe ori voia sa fie departe de toti ceilalti. Se gandea, Jung probabil zisese asta, ca te simti singur nu pentru ca nu ai pe cineva, ci pentru ca nu ai pe cineva cu care sa vorbesti despre ceea ce iti pasa. Simplu, la tinta. Sfarsea de altfel destul de des in lungi monologuri, dar cel mai adesea erau doar cautari orbesti, fara vreo tinta anume, cu largi bucle sfarsind in aceleasi cateva cuvinte. I se intampla uneori sa se impiedice obsesiv de aceleasi fraze, incercand cumva sa stoarca din ele un inteles mai plin si mai inalt. Greseala inocenta si neproductiva de altfel, caci de cele mai multe ori se lasa sedus de o forma ce promitea adevaruri frumoase, dar nicidecum ale lui. Noptile la oras sunt oricum scurte si nu iti lasa niciodata timp suficient sa te descoperi. Stelele lipsesc, iar cerul e adeseori un amestec murdar intre roscat si gri. Nu e un cer pentru ochii visatori.
Se decisese in sfarsit sa isi aprinda tigara, reinodand o legatura emotionala de demult, ca si cum ar fi regasit o veche iubire chinuitoare. Stia ca urma sa adoarma greu, ca va tusi si ca dimineata, trezit cu un gust neplacut in gura, va scuipa in ghiuveta o mazga verzuie respingatoare. Ii placea totusi ca simtea o oarecare complicitate cu ceilalti razleti fumatori de balcon. In reteaua de mucuri aprinse se ardeau poate aceleasi vise ce isi dadeau duhul in fumul straveziu.
Gandurile refuzau sa se inchege, incapatanate, nu voiau sa se dizloce din increngatura ce alcatuieste eul prezent. Pulsau in subteran, se ascundeau de lumina si refuzau, nedrept si impovarator, infiintarea. Sa cauti si sa nu ai nimic sa-ti spui. E totusi de-nteles, caci zilele sunt multe si in mai toate dintre ele nu faci decat sa iti astupi urechile interioare, sa uiti si sa implantezi idei, dorinte, ganduri ce nu iti apartin, asupritori de sine. Si-apoi te-ntorci cautandu-te din nou, sperand sa te gasesti si sa te vindeci.
Secretul e probabil sa fii hotarat si nemilos. Ucide mugurii de fiinta si uita-i. Nu te intoarce, incercand sa reintregesti ceea ce ai refuzat. Ceea ce e necesar va supravietui de la sine, iar restul, restul poate sa moara, dar trebuie ars pentru a nu intina cu germenii pestilentiali ai intrebarii si ai indoielii putinul care ai ramas . Va trebui sa se scuture candva de duiosia asta pe care o poarta unor euri condamnate. Sa le alunge fara remuscari, ca in final sa poata, cand vocile au sa fie mai putine, sa se asculte cu adevarat si sa se inteleaga. Prea multe voci care isi trag seva dintr-un suflet din ce in ce mai obosit. Dar inca mai spera ca e posibila convietuirea, in ciuda trecutului ce poate creiona bucati de viitor, ca din bazarul asta galagios nu va trebui sa alunge comerciantii de exotic si ca, in final, zumzetul va deveni omogen. E nevoie, poate, de o voce care sa impace, fara a insinua despicarea unui trup de copil, o voce, fie ea si exterioara, ingaduitoare cu eurile aruncate la marginea pietei. Dar e tarziu, si inca noapte, e timpul abdicarilor bruste caci ecourile unui maine imperativ incep sa se strecoare prin aerul inghetat. O ultima tigara se stinge in balconul in care a vibrat ultima intrebare a noptii.

Gânduri de sub noapte

Caut în tine ceva care să răspundă unor întrebări pe care nu ți le pun. Îmi întind tăcut tentaculele, încercând să creez punți, dar eșuez într-un vid asfixiant. Mă retrag mai mult, din ce în ce mai mult, în mine, hotărât, din ce în ce mai hotărât, să nu mă mai părăsesc niciodată. Dar apoi, mă agăț din nou de un zâmbet, încerc să o fac, dar el dispare și totul dispare, sub noapte, e rece, nici o lumină. Tăcută, nu te dai de gol, nu te mai caut. Aud la răstimpuri, în spatele meu, un râs jivin, puțin dulce, mai degrabă usturător. E noapte, genul ăla de noapte impusă, prea rece să te poți înveli cu ea, prea aspră să ți-o așezi sub căpătâi. Îmi pipăi fața, mi-aș smulge cusăturile pleoapelor, dar văd mai bine așa, și mai departe, căci noaptea e adâncă, iar ziua minte. Noi nici nu ne-am întâlnit încă de fapt, ne-am cunoscut pe auzite, frânturi de povești bezmetice, purtându-și aripile găurite dinspre un unul spre un celălalt. Banalități și zgomot care adoarme, liniștirea spaimei de a fi prea puțin. Sau singur.
Tăria de a crede până la capăt. Minciuni! Inocențele mor înainte de sfârșit. Voi călca mai apăsat chiar dacă-n cale au să-mi iasă flori. Dar la sfârșit, mă voi găsi pe mine? Sau voi fi eu, diluat de tine și de tot ce am ales? Să mă părăsesc pe mine pentru un tine ipotetic? Când drumurile tale nu sunt și ale mele, voi ști să mă întorc, poate ținându-te de mână? Sau vom rătăci amândoi în orașele unor voci străine, mereu singuri și mereu priviți, îndreptați, ghidați spre marele infern al uniformității?
Simplificăm, ne punem la olaltă și calculăm similarități, ignorând nuanțe. Probabil vom fi fericiți, deja ma înduioșează viitorul, mă regăsesc mințindu-mă ingenuu, fără vreo urmă de nevroză, te văd pe tine alături picurându-mi în ureche cuvintele ce trebuiesc rostite, căci altfel, fără a le auzi din gura mea, nu le-aș mai crede. Schimb temnița mea, la care încă mai am cheia, pe una mai mare, pe care numai tu o poți descuia. E cald, frumos, vindecător - în aer plutește ceva din dulceața dezastrelor ce încă nu s-au împlinit. Ne mințim aici, mai aproape de lume, de ceilalți, suntem sârguincioși în a scrie poveștile pe care le-auzim de la alții. Și ce contează, atâta timp cât suntem fericiți, o, cât de fericiți, că am ajuns atât de repede la înfăptuire, ne trebuie doar un sfârșit pe care să-l lungim, dar scriem, scriem, mai mereu aceleași lucruri, doar asta ne ține ocupați, și fericiți. Stăpâni ai unui destin superb, atât de asemănător cu toate celelalte, dar al nostru fără doar și poate. În fiecare zi scriem aceleași pagini, dar mai frumos și fără semne de întrebare, mărșăluind spre împlinirea amoroasă, fără să știm sau să ne pese dacă am rămas povestitorii sau suntem noi cei povestiți.

Uneori ma simt, brusc, lucid

Uneori ma simt, brusc, lucid. Ciudat cum momentele astea se leaga in special de renuntarile la oameni. De fapt, luciditatea pe care o presimt se bazeaza in mare parte pe rechizitorii inchipuite. Ce imi pare ciudat e ca, in ceea ce resimt ca luciditate, reprosez de fapt celorlalti renuntarea la vis. Uniformizarea si definirea propriei personalitati in linii fruste. Observ cum maturitatea inseamna, pentru majoritatea, nevoia enuntarii de principii si solidificarea propriei persoane in tiparuri rigide. Sistemele axiomatice au avantajele lor, dar rareori se dovedesc capabile sa asimileze viata. Sunt incomplete, putine adevaruri putand fi atinse doar pe baza lor. In fapt, problema de abordare devine aparenta in rezolvarea inconsistentelor, cand omul axiomatic, pus in fata contradictiilor propriilor sisteme nu are alt remediu decat acela de a-si stramtora inutil lumea si a ignora zgomotele de dincolo de ziduri. Stationarea, incremenirea, mecanicul ucid povesti care au dreptul la existenta. E greu de crezut ca cineva poate atinge adevaruri generale, exceptand cunoasterea stiintifica, caci personal consider majoritatea adevarurilor a fi personale. Consider ca sistemul de idei al individului poate fi imaginat, intr-o oarecare masura, prin descrierea einsteiniana a spatiului. Lumina se curbeaza sub influenta celor mai dense credinte, iar cu cat acestea sunt mai putine, cu atat mai putine traiectorii poti imagina. In plus, concentrarea acestor puncte in zone apropiate, face ca adevarurile indepartate sa isi pastreze miscarea de revolutie in afara perceptiei intelectuale sau emotionale.

Nu sunt impotriva sistemelor axiomatice, caci doar ele dau in final unicitate si sens existential. Fara ele am fi compulsivi, nevrotici si pierduti intr-un spatiu rece care inghite orice ecou. In fapt, nefericirea mea actuala provine tocmai din lipsa unui astfel de sistem, din zgarceniea mea de a renunta la dimensiuni existentiale. Inca nu vreau sa ucid inceputuri de fiinta ce vibreaza in mine, fara a intelege inca la ce renunt. Nu am pretentia sa le explorez, dar vreau sa pot sa simt bucuria intuitiei unui adevar simplu, nu comfortul omului ce nu aude si nu vede. Nu am de gand sa imi petrec viata facand alegeri si rezolvand disonante cognitive prin ample justificari.

Ah, si totul incepuse de la faptul ca eu, nefiind, inca, axiomatic, raman se pare neintuit si prin urmare ma simt din nou singur. Dar glorios de singur, iar singuratatea nu se mai surpa peste mine ca in alte dati. Acum ma ocroteste. Sa fiu regele nebun, parasit de toti intre ruinele cetatii arse?

Despre trecut sau viitor

Rămâne totul joacă între noi
Sau nu ți-am spus și ție?
Am împărți lumea la doi
Dar n-ar fi o prostie?

Când tu ai lumea ta,
Cu turnuri și creneluri minutate
Iar eu trăiesc într-alta,
Cu zidurile-asediate?

De ce am încheia noi alianțe
Când zgomotul de-afară nu te-ajunge,
Iar porțile-mi fără speranțe
Curând îmi pare că s-or frânge?

Dar vreau o noapte pentru noi
În care zidurile nu există,
În care șușotim uitați și goi,
Sub luna ce veghează tristă.

Am să mă-ntorc apoi să mor
În mijlocul cetății mele
Cu gândul, sufletul ușor
Cu ochii ațintiți în stele.

Ai să mă recunoști apoi
Când barzii au să-ți cânte
Despre trecut, despre eroi,
Despre iubirile pierdute.

Și-atunci ți se va zbate, pierdut,
Un gând sub tâmple:
Noi suntem lumea care n-a putut
Să se întâmple!

E vremea viselor ce s-au pierdut

Știu că îmi face bine să scriu, dar uneori mi-e atât de greu să pornesc... Cred că mă obosesc propriile obscurări, nevoia de a fi memorabil sau cât de cât înalt în fiecare frază. Limbajul mă pierde, așa cum a făcut-o dintotdeauna pentru om. Reducerea propriului univers la cuvinte încărcate de un sens acceptat social, poartă constrângeri, nu eliberări.

Am lăsat să cadă peste existența mea, dintr-o oboseală, nu de înfrânt, ci de dezamăgit, am lăsat să cadă un văl în care mă încurc și-n care mă pierd pe drumul înspre sine. Pentru că scriu atât de rar, nu știu să povestesc. Pentru că lumea nu e arena în care voiam să mă desfășor, iar spectatorii sunt surzi, am renunțat demult să mă exprim. Să mă exprim pe mine cel ce sunt. Am livrat poveștile ce am crezut că mi se cer, am proiectat imaginile care am crezut că sunt acceptabile. Nu au fost urechi care s-asculte, iar gura mi-a amuțit. Ne uităm pe noi în marele ocean al uniformității, biete picături ce au să se evaporeze la primul test solar. Ne lăsăm purtați de valuri în care nu mai credem, iar stelele de sus se oglindesc atât de fad în noi...

Mi-e dor de mine cel care eram demult. Când încă nu gustasem lumea și prin urmare amarul nu mă stăpânea. Am crezut în iubire. Multă vreme am crezut că o fac rațional. Nu am găsit altar pe care să mă-ntind. Nu credeam în absolutul cunoașterii, în împlinirea socială sau în satisfacția profesională. Iubirea părea singurul refugiu într-o lume haotică, inumană și decadentă, condusă de aspirații mari în oameni mici, aflată sub dezastrul educat și asumat al unui rol neimportant pe care îl jucăm. Ne-am resemnat în supraviețuire. Dar cum poate fi iubirea o alegere rațională când, acum, privind înapoi, îmi dau seama că nu știam și nici acum nu știu ce e iubirea. M-ai fi întrebat ce imi doresc mai mult și-as fi răspuns iubire.
Dar ce însemna pentru mine iubire? Era totul doar povestea însușită din paginile atâtor cărți? Presimțeam, dar nu puteam imagina. Iubirea am trăit-o ca pe ceva îndreptat înspre un exterior vag. Condensarea din sublim și inefabil în cotidian mă eluda. Ce îmi doream de fapt? M-am imaginat doar străbătut de un sentiment ce-avea puterea să mă cutremure, să îmi dea sens și să mă facă să îmi simt propria vitalitate. Dar mai departe de atât nu am imaginat nimic. Nici lungi plimbări sub clar de lună, nici vorbe șușotite, nici îmbrățisări febrile, nici săruturi apăsate sau blânde hoinărind pe un trup cald, nimic din ce înflăcărează, poate, imaginația unui adolescent. Astea ar fi fost mijloace. Dar nici recipientul nu-mi stârnea imaginația. Cred că mi-am dorit mai mereu o brunetă cu ochi negri. Dar asta a fost tot. Furtuna electrică a neuronilor nu a desenat un contur în spatele pleoapei. Pygmalion fiind, nu aș fi știut să nasc o Galatee.
Poate părea evident acum că a idealiza iubirea, dar a nu trăi anticipat prin vis căile și destinația ei, produce grave rupturi de realitate. E imposibil de găsit ceea ce nu știi ce chip poartă. Dar asta cred că a fost un efect al inocenței mele în materie de iubire. Am crezut, eliberându-mă poate de orice întrebări sau grele ezitări, că totul are să meargă de la sine, că preaînțeleapta Clotho va fi citit sub creștetul degetelor ei dorințele mele cele mai ascunse și va fi țesut povestea atât de mult dorită și, evident, bine-meritată. Și ceea ce este inocență poate fi în final doar orgoliul celui ce așteaptă să primească doar pe baza unei auto-asumate îndreptățiri, fără a presta nimic în schimb. Căci a apela la predestinare înseamnă fie slăbiciunea ignorării momentelor ratate și alibiul înfrângerilor, fie orgoliul celui care crede că i se cuvine. Eh, dar dihotomia asta e, cred, doar o joacă auto-flagelatoare. Și totuși știu că nu mai cred în predestinare. Oamenii nu uită de ei înșiși și propriile spaime pentru a reîntregi mitica creatură de care chiar și lui Zeus îi era frică.
Dar în final ce am aflat nou despre sine? Nimic. Sondez, sondez și în final mă rătăcesc în labirintul propriilor cuvinte.
Edificul viselor adolescentine s-a surpat sub asaltul cutremurelor realității. Cumva mi-am pierdut speranța și totuși continui să sap. Încă mai sper ca dedesupt pâlpâirea să mai existe, deși noi începuturi mi-ar face viața mai ușoară. O viață în care iubirea nu mai e unica dimensiune a fericirii, în care alegerile se fac rațional, în care alăturarea survine spaimei de singurătate, iar a iubi înseamnă a raționaliza alegerea făcută. În fond, ce e rău în a avea un cămin, o fată cuminte, frumușică, isteață, pricepută în bucătărie și fertilă? Eventual, dacă ești ca mine și crezi că un om împlinit e cel care e atât de bun cât poate fi și care lasă în urma lui ceva mai bun decât ceea ce a fost, alegerea asta poate fi justificată și pe considerente genetice. Ești aranjat pe viață. Singurul lucru pe care trebuie să îl mai faci e să minți în fiecare zi, pe tine și pe ceilalți, că viața asta e tot ce ți-ai dorit pentru ca în final să nu-ți grăbești singur trecerea în marele gol.
Dar pentru mine poveștile încă se nasc din haos. Predestinarea nu are rolurile de mai sus, ci rolul de a-mi garanta autenticitatea, de a condimenta realitatea si a-i da arome ce altfel i-ar lipsi. Tânjesc și am nevoie de mai mult. Nu din orgoliu. Omul care alege doar după considerente asemănătoare celor mai sus enunțate e omul care o face pentru alții, e căutătorul de trofee. E cel ce adună argumente în favoarea destinului lui unic și împlinit. Dar eu caut iubirea tocmai pentru că mă simt puțin și încă nu găsesc un alt răspuns întru întregire.
Două decenii și ceva de conștientă și de sesizarea a sexului opus și încă nu am străbătut potecile iubirii. Nu sunt mai aproape de a ști ce vreau decât eram le vremea adolescenței. Am devenit doar mai amar și mai nerăbdător. Mai trist și mai puțin încrezător. Totuși, acum știu că vreau pe cineva cald, blând și care să știe să iubească lumea. Care să îmi înlăture natural spaimele artificiale. Care să mă intuiască în mare, dar să îmi tolereze intimitățile. Cred că iubirea există doar acolo unde fiecare e mai mult în doi decât ar fi individual. Acolo unde spaimele au apus și lumea se desfășoară în culori calde, iar recele e doar bucuria unui altceva. Dacă în doi nu vom fi învățat să iubim lumea și să iertăm umanitatea care dezamăgește individualul, atunci nu poate fi iubire. Iubirea în doi aduce coerență, liniște, compasiune și dizolvă întrebările, înlăturând membrana, născută din spaima de nerăspunsuri, ce ne izolează de lumea de care ineluctabil aparținem.
Am să iubesc cândva. Sau am să-nvăț să mint din ce în ce mai bine.