Uneori ma simt, brusc, lucid. Ciudat cum momentele astea se leaga in special de renuntarile la oameni. De fapt, luciditatea pe care o presimt se bazeaza in mare parte pe rechizitorii inchipuite. Ce imi pare ciudat e ca, in ceea ce resimt ca luciditate, reprosez de fapt celorlalti renuntarea la vis. Uniformizarea si definirea propriei personalitati in linii fruste. Observ cum maturitatea inseamna, pentru majoritatea, nevoia enuntarii de principii si solidificarea propriei persoane in tiparuri rigide. Sistemele axiomatice au avantajele lor, dar rareori se dovedesc capabile sa asimileze viata. Sunt incomplete, putine adevaruri putand fi atinse doar pe baza lor. In fapt, problema de abordare devine aparenta in rezolvarea inconsistentelor, cand omul axiomatic, pus in fata contradictiilor propriilor sisteme nu are alt remediu decat acela de a-si stramtora inutil lumea si a ignora zgomotele de dincolo de ziduri. Stationarea, incremenirea, mecanicul ucid povesti care au dreptul la existenta. E greu de crezut ca cineva poate atinge adevaruri generale, exceptand cunoasterea stiintifica, caci personal consider majoritatea adevarurilor a fi personale. Consider ca sistemul de idei al individului poate fi imaginat, intr-o oarecare masura, prin descrierea einsteiniana a spatiului. Lumina se curbeaza sub influenta celor mai dense credinte, iar cu cat acestea sunt mai putine, cu atat mai putine traiectorii poti imagina. In plus, concentrarea acestor puncte in zone apropiate, face ca adevarurile indepartate sa isi pastreze miscarea de revolutie in afara perceptiei intelectuale sau emotionale.
Nu sunt impotriva sistemelor axiomatice, caci doar ele dau in final unicitate si sens existential. Fara ele am fi compulsivi, nevrotici si pierduti intr-un spatiu rece care inghite orice ecou. In fapt, nefericirea mea actuala provine tocmai din lipsa unui astfel de sistem, din zgarceniea mea de a renunta la dimensiuni existentiale. Inca nu vreau sa ucid inceputuri de fiinta ce vibreaza in mine, fara a intelege inca la ce renunt. Nu am pretentia sa le explorez, dar vreau sa pot sa simt bucuria intuitiei unui adevar simplu, nu comfortul omului ce nu aude si nu vede. Nu am de gand sa imi petrec viata facand alegeri si rezolvand disonante cognitive prin ample justificari.
Ah, si totul incepuse de la faptul ca eu, nefiind, inca, axiomatic, raman se pare neintuit si prin urmare ma simt din nou singur. Dar glorios de singur, iar singuratatea nu se mai surpa peste mine ca in alte dati. Acum ma ocroteste. Sa fiu regele nebun, parasit de toti intre ruinele cetatii arse?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu