Gânduri de sub noapte

Caut în tine ceva care să răspundă unor întrebări pe care nu ți le pun. Îmi întind tăcut tentaculele, încercând să creez punți, dar eșuez într-un vid asfixiant. Mă retrag mai mult, din ce în ce mai mult, în mine, hotărât, din ce în ce mai hotărât, să nu mă mai părăsesc niciodată. Dar apoi, mă agăț din nou de un zâmbet, încerc să o fac, dar el dispare și totul dispare, sub noapte, e rece, nici o lumină. Tăcută, nu te dai de gol, nu te mai caut. Aud la răstimpuri, în spatele meu, un râs jivin, puțin dulce, mai degrabă usturător. E noapte, genul ăla de noapte impusă, prea rece să te poți înveli cu ea, prea aspră să ți-o așezi sub căpătâi. Îmi pipăi fața, mi-aș smulge cusăturile pleoapelor, dar văd mai bine așa, și mai departe, căci noaptea e adâncă, iar ziua minte. Noi nici nu ne-am întâlnit încă de fapt, ne-am cunoscut pe auzite, frânturi de povești bezmetice, purtându-și aripile găurite dinspre un unul spre un celălalt. Banalități și zgomot care adoarme, liniștirea spaimei de a fi prea puțin. Sau singur.
Tăria de a crede până la capăt. Minciuni! Inocențele mor înainte de sfârșit. Voi călca mai apăsat chiar dacă-n cale au să-mi iasă flori. Dar la sfârșit, mă voi găsi pe mine? Sau voi fi eu, diluat de tine și de tot ce am ales? Să mă părăsesc pe mine pentru un tine ipotetic? Când drumurile tale nu sunt și ale mele, voi ști să mă întorc, poate ținându-te de mână? Sau vom rătăci amândoi în orașele unor voci străine, mereu singuri și mereu priviți, îndreptați, ghidați spre marele infern al uniformității?
Simplificăm, ne punem la olaltă și calculăm similarități, ignorând nuanțe. Probabil vom fi fericiți, deja ma înduioșează viitorul, mă regăsesc mințindu-mă ingenuu, fără vreo urmă de nevroză, te văd pe tine alături picurându-mi în ureche cuvintele ce trebuiesc rostite, căci altfel, fără a le auzi din gura mea, nu le-aș mai crede. Schimb temnița mea, la care încă mai am cheia, pe una mai mare, pe care numai tu o poți descuia. E cald, frumos, vindecător - în aer plutește ceva din dulceața dezastrelor ce încă nu s-au împlinit. Ne mințim aici, mai aproape de lume, de ceilalți, suntem sârguincioși în a scrie poveștile pe care le-auzim de la alții. Și ce contează, atâta timp cât suntem fericiți, o, cât de fericiți, că am ajuns atât de repede la înfăptuire, ne trebuie doar un sfârșit pe care să-l lungim, dar scriem, scriem, mai mereu aceleași lucruri, doar asta ne ține ocupați, și fericiți. Stăpâni ai unui destin superb, atât de asemănător cu toate celelalte, dar al nostru fără doar și poate. În fiecare zi scriem aceleași pagini, dar mai frumos și fără semne de întrebare, mărșăluind spre împlinirea amoroasă, fără să știm sau să ne pese dacă am rămas povestitorii sau suntem noi cei povestiți.