Am lăsat să cadă peste existența mea, dintr-o oboseală, nu de înfrânt, ci de dezamăgit, am lăsat să cadă un văl în care mă încurc și-n care mă pierd pe drumul înspre sine. Pentru că scriu atât de rar, nu știu să povestesc. Pentru că lumea nu e arena în care voiam să mă desfășor, iar spectatorii sunt surzi, am renunțat demult să mă exprim. Să mă exprim pe mine cel ce sunt. Am livrat poveștile ce am crezut că mi se cer, am proiectat imaginile care am crezut că sunt acceptabile. Nu au fost urechi care s-asculte, iar gura mi-a amuțit. Ne uităm pe noi în marele ocean al uniformității, biete picături ce au să se evaporeze la primul test solar. Ne lăsăm purtați de valuri în care nu mai credem, iar stelele de sus se oglindesc atât de fad în noi...
Mi-e dor de mine cel care eram demult. Când încă nu gustasem lumea și prin urmare amarul nu mă stăpânea. Am crezut în iubire. Multă vreme am crezut că o fac rațional. Nu am găsit altar pe care să mă-ntind. Nu credeam în absolutul cunoașterii, în împlinirea socială sau în satisfacția profesională. Iubirea părea singurul refugiu într-o lume haotică, inumană și decadentă, condusă de aspirații mari în oameni mici, aflată sub dezastrul educat și asumat al unui rol neimportant pe care îl jucăm. Ne-am resemnat în supraviețuire. Dar cum poate fi iubirea o alegere rațională când, acum, privind înapoi, îmi dau seama că nu știam și nici acum nu știu ce e iubirea. M-ai fi întrebat ce imi doresc mai mult și-as fi răspuns iubire.
Dar ce însemna pentru mine iubire? Era totul doar povestea însușită din paginile atâtor cărți? Presimțeam, dar nu puteam imagina. Iubirea am trăit-o ca pe ceva îndreptat înspre un exterior vag. Condensarea din sublim și inefabil în cotidian mă eluda. Ce îmi doream de fapt? M-am imaginat doar străbătut de un sentiment ce-avea puterea să mă cutremure, să îmi dea sens și să mă facă să îmi simt propria vitalitate. Dar mai departe de atât nu am imaginat nimic. Nici lungi plimbări sub clar de lună, nici vorbe șușotite, nici îmbrățisări febrile, nici săruturi apăsate sau blânde hoinărind pe un trup cald, nimic din ce înflăcărează, poate, imaginația unui adolescent. Astea ar fi fost mijloace. Dar nici recipientul nu-mi stârnea imaginația. Cred că mi-am dorit mai mereu o brunetă cu ochi negri. Dar asta a fost tot. Furtuna electrică a neuronilor nu a desenat un contur în spatele pleoapei. Pygmalion fiind, nu aș fi știut să nasc o Galatee.
Poate părea evident acum că a idealiza iubirea, dar a nu trăi anticipat prin vis căile și destinația ei, produce grave rupturi de realitate. E imposibil de găsit ceea ce nu știi ce chip poartă. Dar asta cred că a fost un efect al inocenței mele în materie de iubire. Am crezut, eliberându-mă poate de orice întrebări sau grele ezitări, că totul are să meargă de la sine, că preaînțeleapta Clotho va fi citit sub creștetul degetelor ei dorințele mele cele mai ascunse și va fi țesut povestea atât de mult dorită și, evident, bine-meritată. Și ceea ce este inocență poate fi în final doar orgoliul celui ce așteaptă să primească doar pe baza unei auto-asumate îndreptățiri, fără a presta nimic în schimb. Căci a apela la predestinare înseamnă fie slăbiciunea ignorării momentelor ratate și alibiul înfrângerilor, fie orgoliul celui care crede că i se cuvine. Eh, dar dihotomia asta e, cred, doar o joacă auto-flagelatoare. Și totuși știu că nu mai cred în predestinare. Oamenii nu uită de ei înșiși și propriile spaime pentru a reîntregi mitica creatură de care chiar și lui Zeus îi era frică.
Dar în final ce am aflat nou despre sine? Nimic. Sondez, sondez și în final mă rătăcesc în labirintul propriilor cuvinte.
Edificul viselor adolescentine s-a surpat sub asaltul cutremurelor realității. Cumva mi-am pierdut speranța și totuși continui să sap. Încă mai sper ca dedesupt pâlpâirea să mai existe, deși noi începuturi mi-ar face viața mai ușoară. O viață în care iubirea nu mai e unica dimensiune a fericirii, în care alegerile se fac rațional, în care alăturarea survine spaimei de singurătate, iar a iubi înseamnă a raționaliza alegerea făcută. În fond, ce e rău în a avea un cămin, o fată cuminte, frumușică, isteață, pricepută în bucătărie și fertilă? Eventual, dacă ești ca mine și crezi că un om împlinit e cel care e atât de bun cât poate fi și care lasă în urma lui ceva mai bun decât ceea ce a fost, alegerea asta poate fi justificată și pe considerente genetice. Ești aranjat pe viață. Singurul lucru pe care trebuie să îl mai faci e să minți în fiecare zi, pe tine și pe ceilalți, că viața asta e tot ce ți-ai dorit pentru ca în final să nu-ți grăbești singur trecerea în marele gol.
Dar pentru mine poveștile încă se nasc din haos. Predestinarea nu are rolurile de mai sus, ci rolul de a-mi garanta autenticitatea, de a condimenta realitatea si a-i da arome ce altfel i-ar lipsi. Tânjesc și am nevoie de mai mult. Nu din orgoliu. Omul care alege doar după considerente asemănătoare celor mai sus enunțate e omul care o face pentru alții, e căutătorul de trofee. E cel ce adună argumente în favoarea destinului lui unic și împlinit. Dar eu caut iubirea tocmai pentru că mă simt puțin și încă nu găsesc un alt răspuns întru întregire.
Două decenii și ceva de conștientă și de sesizarea a sexului opus și încă nu am străbătut potecile iubirii. Nu sunt mai aproape de a ști ce vreau decât eram le vremea adolescenței. Am devenit doar mai amar și mai nerăbdător. Mai trist și mai puțin încrezător. Totuși, acum știu că vreau pe cineva cald, blând și care să știe să iubească lumea. Care să îmi înlăture natural spaimele artificiale. Care să mă intuiască în mare, dar să îmi tolereze intimitățile. Cred că iubirea există doar acolo unde fiecare e mai mult în doi decât ar fi individual. Acolo unde spaimele au apus și lumea se desfășoară în culori calde, iar recele e doar bucuria unui altceva. Dacă în doi nu vom fi învățat să iubim lumea și să iertăm umanitatea care dezamăgește individualul, atunci nu poate fi iubire. Iubirea în doi aduce coerență, liniște, compasiune și dizolvă întrebările, înlăturând membrana, născută din spaima de nerăspunsuri, ce ne izolează de lumea de care ineluctabil aparținem.
Am să iubesc cândva. Sau am să-nvăț să mint din ce în ce mai bine.
Dar ce însemna pentru mine iubire? Era totul doar povestea însușită din paginile atâtor cărți? Presimțeam, dar nu puteam imagina. Iubirea am trăit-o ca pe ceva îndreptat înspre un exterior vag. Condensarea din sublim și inefabil în cotidian mă eluda. Ce îmi doream de fapt? M-am imaginat doar străbătut de un sentiment ce-avea puterea să mă cutremure, să îmi dea sens și să mă facă să îmi simt propria vitalitate. Dar mai departe de atât nu am imaginat nimic. Nici lungi plimbări sub clar de lună, nici vorbe șușotite, nici îmbrățisări febrile, nici săruturi apăsate sau blânde hoinărind pe un trup cald, nimic din ce înflăcărează, poate, imaginația unui adolescent. Astea ar fi fost mijloace. Dar nici recipientul nu-mi stârnea imaginația. Cred că mi-am dorit mai mereu o brunetă cu ochi negri. Dar asta a fost tot. Furtuna electrică a neuronilor nu a desenat un contur în spatele pleoapei. Pygmalion fiind, nu aș fi știut să nasc o Galatee.
Poate părea evident acum că a idealiza iubirea, dar a nu trăi anticipat prin vis căile și destinația ei, produce grave rupturi de realitate. E imposibil de găsit ceea ce nu știi ce chip poartă. Dar asta cred că a fost un efect al inocenței mele în materie de iubire. Am crezut, eliberându-mă poate de orice întrebări sau grele ezitări, că totul are să meargă de la sine, că preaînțeleapta Clotho va fi citit sub creștetul degetelor ei dorințele mele cele mai ascunse și va fi țesut povestea atât de mult dorită și, evident, bine-meritată. Și ceea ce este inocență poate fi în final doar orgoliul celui ce așteaptă să primească doar pe baza unei auto-asumate îndreptățiri, fără a presta nimic în schimb. Căci a apela la predestinare înseamnă fie slăbiciunea ignorării momentelor ratate și alibiul înfrângerilor, fie orgoliul celui care crede că i se cuvine. Eh, dar dihotomia asta e, cred, doar o joacă auto-flagelatoare. Și totuși știu că nu mai cred în predestinare. Oamenii nu uită de ei înșiși și propriile spaime pentru a reîntregi mitica creatură de care chiar și lui Zeus îi era frică.
Dar în final ce am aflat nou despre sine? Nimic. Sondez, sondez și în final mă rătăcesc în labirintul propriilor cuvinte.
Edificul viselor adolescentine s-a surpat sub asaltul cutremurelor realității. Cumva mi-am pierdut speranța și totuși continui să sap. Încă mai sper ca dedesupt pâlpâirea să mai existe, deși noi începuturi mi-ar face viața mai ușoară. O viață în care iubirea nu mai e unica dimensiune a fericirii, în care alegerile se fac rațional, în care alăturarea survine spaimei de singurătate, iar a iubi înseamnă a raționaliza alegerea făcută. În fond, ce e rău în a avea un cămin, o fată cuminte, frumușică, isteață, pricepută în bucătărie și fertilă? Eventual, dacă ești ca mine și crezi că un om împlinit e cel care e atât de bun cât poate fi și care lasă în urma lui ceva mai bun decât ceea ce a fost, alegerea asta poate fi justificată și pe considerente genetice. Ești aranjat pe viață. Singurul lucru pe care trebuie să îl mai faci e să minți în fiecare zi, pe tine și pe ceilalți, că viața asta e tot ce ți-ai dorit pentru ca în final să nu-ți grăbești singur trecerea în marele gol.
Dar pentru mine poveștile încă se nasc din haos. Predestinarea nu are rolurile de mai sus, ci rolul de a-mi garanta autenticitatea, de a condimenta realitatea si a-i da arome ce altfel i-ar lipsi. Tânjesc și am nevoie de mai mult. Nu din orgoliu. Omul care alege doar după considerente asemănătoare celor mai sus enunțate e omul care o face pentru alții, e căutătorul de trofee. E cel ce adună argumente în favoarea destinului lui unic și împlinit. Dar eu caut iubirea tocmai pentru că mă simt puțin și încă nu găsesc un alt răspuns întru întregire.
Două decenii și ceva de conștientă și de sesizarea a sexului opus și încă nu am străbătut potecile iubirii. Nu sunt mai aproape de a ști ce vreau decât eram le vremea adolescenței. Am devenit doar mai amar și mai nerăbdător. Mai trist și mai puțin încrezător. Totuși, acum știu că vreau pe cineva cald, blând și care să știe să iubească lumea. Care să îmi înlăture natural spaimele artificiale. Care să mă intuiască în mare, dar să îmi tolereze intimitățile. Cred că iubirea există doar acolo unde fiecare e mai mult în doi decât ar fi individual. Acolo unde spaimele au apus și lumea se desfășoară în culori calde, iar recele e doar bucuria unui altceva. Dacă în doi nu vom fi învățat să iubim lumea și să iertăm umanitatea care dezamăgește individualul, atunci nu poate fi iubire. Iubirea în doi aduce coerență, liniște, compasiune și dizolvă întrebările, înlăturând membrana, născută din spaima de nerăspunsuri, ce ne izolează de lumea de care ineluctabil aparținem.
Am să iubesc cândva. Sau am să-nvăț să mint din ce în ce mai bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu