Aceasi noapte

Renuntase la fumat. Greu, dar o facuse. Nu foarte convingator, nu definitiv. Dar incepuse sa creada in dezastrele viitoare pe care le aduce si mai credea, pe langa asta, ca va fi fericit, candva, in viitor, iar atunci probabil va fi vrut sa aiba cat mai mult timp ramas. Dar mai mereu e greu sa sacrifici intimitati prezente pentru promisiuni indepartate. Astaseara avea chef de o tigara. Privea de la balcon, era frig, inceputul lui decembrie, intr-o noapte prea luminoasa pentru gustul lui. Nu reusea sa se gandeasca la ceva anume, desi incerca sa o faca. Ceva lipsea, momentan nu avea proiecte personale care sa il absoarba si din cauza asta resimtea in plin acea permanenta lipsa a unui ceva niciodata pe deplin definit. Uneori i se parea ca este singur, dar de cele mai multe ori voia sa fie departe de toti ceilalti. Se gandea, Jung probabil zisese asta, ca te simti singur nu pentru ca nu ai pe cineva, ci pentru ca nu ai pe cineva cu care sa vorbesti despre ceea ce iti pasa. Simplu, la tinta. Sfarsea de altfel destul de des in lungi monologuri, dar cel mai adesea erau doar cautari orbesti, fara vreo tinta anume, cu largi bucle sfarsind in aceleasi cateva cuvinte. I se intampla uneori sa se impiedice obsesiv de aceleasi fraze, incercand cumva sa stoarca din ele un inteles mai plin si mai inalt. Greseala inocenta si neproductiva de altfel, caci de cele mai multe ori se lasa sedus de o forma ce promitea adevaruri frumoase, dar nicidecum ale lui. Noptile la oras sunt oricum scurte si nu iti lasa niciodata timp suficient sa te descoperi. Stelele lipsesc, iar cerul e adeseori un amestec murdar intre roscat si gri. Nu e un cer pentru ochii visatori.
Se decisese in sfarsit sa isi aprinda tigara, reinodand o legatura emotionala de demult, ca si cum ar fi regasit o veche iubire chinuitoare. Stia ca urma sa adoarma greu, ca va tusi si ca dimineata, trezit cu un gust neplacut in gura, va scuipa in ghiuveta o mazga verzuie respingatoare. Ii placea totusi ca simtea o oarecare complicitate cu ceilalti razleti fumatori de balcon. In reteaua de mucuri aprinse se ardeau poate aceleasi vise ce isi dadeau duhul in fumul straveziu.
Gandurile refuzau sa se inchege, incapatanate, nu voiau sa se dizloce din increngatura ce alcatuieste eul prezent. Pulsau in subteran, se ascundeau de lumina si refuzau, nedrept si impovarator, infiintarea. Sa cauti si sa nu ai nimic sa-ti spui. E totusi de-nteles, caci zilele sunt multe si in mai toate dintre ele nu faci decat sa iti astupi urechile interioare, sa uiti si sa implantezi idei, dorinte, ganduri ce nu iti apartin, asupritori de sine. Si-apoi te-ntorci cautandu-te din nou, sperand sa te gasesti si sa te vindeci.
Secretul e probabil sa fii hotarat si nemilos. Ucide mugurii de fiinta si uita-i. Nu te intoarce, incercand sa reintregesti ceea ce ai refuzat. Ceea ce e necesar va supravietui de la sine, iar restul, restul poate sa moara, dar trebuie ars pentru a nu intina cu germenii pestilentiali ai intrebarii si ai indoielii putinul care ai ramas . Va trebui sa se scuture candva de duiosia asta pe care o poarta unor euri condamnate. Sa le alunge fara remuscari, ca in final sa poata, cand vocile au sa fie mai putine, sa se asculte cu adevarat si sa se inteleaga. Prea multe voci care isi trag seva dintr-un suflet din ce in ce mai obosit. Dar inca mai spera ca e posibila convietuirea, in ciuda trecutului ce poate creiona bucati de viitor, ca din bazarul asta galagios nu va trebui sa alunge comerciantii de exotic si ca, in final, zumzetul va deveni omogen. E nevoie, poate, de o voce care sa impace, fara a insinua despicarea unui trup de copil, o voce, fie ea si exterioara, ingaduitoare cu eurile aruncate la marginea pietei. Dar e tarziu, si inca noapte, e timpul abdicarilor bruste caci ecourile unui maine imperativ incep sa se strecoare prin aerul inghetat. O ultima tigara se stinge in balconul in care a vibrat ultima intrebare a noptii.