Toți viermii care sapă-n mine îi proiectez sub taste și-ncerc să îi strivesc. Victoriile par însă să mă eludeze. Dar nu sfârșiturile mă copleșesc, ci lipsa de-nceputuri. Sfârșesc cheantaur sub apăsare a prea multor cruci. Și e ciudat. Văd în jurul meu atâtea miracole, ciudat de multe și de-ntinse lumi poate crea o-ncrengătură de sinapse și tot în derizoriu sfârșim. Ușor să iubești umanitatea, mai greu pe om.
Demult prin blogul astă presăram speranța de mai bine. Acum îmi pare că jelesc doar neajunsuri. Demult încă aveam aripi de vise, acum mă tângui de furtunile ce mi le-au smuls.
În felul meu împiedicat, nesigur, doar către tine brațele mi le-am întins. Erai mai simplă atunci și nu te cereai în atâtea cuvinte. Acum va trebui să oblojești rănile prea lungului drum. Până să ajung la tine ai îmbătrânit și din fetița ce mă aștepta cu un ulcior ce avea să îmi astâmpere setea ai devenit nevasta de soldat bătrân ce nu mai vindecă, ci doar alină.
Mă simt prea dens și prin urmare pare greoi. Nu raiul mă așteaptă la cotitură, ci iadul pe care îl finanțez de atâta timp. Viitorul limpede e doar o himeră pe care o hrănesc artificial. Rămân copilul peste care primăverile adus-au doar dezastre.
Mă enervează propriile tânguriri. Ce poate fi mai trist decât sufletul ce își reneagă lacrimile și în singurătate? Mă imaginez între două piscuri cu mâinile și picioarele sângerând de efortul de a mă ține în viață și o inimă prea mare, mult prea mare trăgându-mă în jos. Ironic, mă proiectez în suprarealism atunci când realitatea mă strivește.
Mă dor frazele complicate, mult prea compacte, în care forțez propria realitate să defileze. Economia de cuvinte e specifică rațiunii, nu sentimentelor. Singurătate, alcool și sufletul nu mai are de ce mi se agăța ca în alte dăți. Trag de timp scriind până ce ultimul pahar se va goli.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu