Intrebare

Ce fac eu uneori inainte sa adorm? Ce il intarzie pe Ene uneori? Conversatii imaginare in care ma explic in fata celor de care mi-a pasat si nu am apucat sa o mai fac...
Nu imi pun problema anormalitatii in chestia asta.. Pentru ca anormalitatea a fost una dintre etichetele pe care mi le-am asumat in singuratate. Adik? Adik mi-ar permis intotdeauna sa fiu altfel decat ceilalti chiar dak nu le-am aratat-o.. Nu imi pun problema insingurarii daca am ajuns sa vorbesc, fie si in gand, singur.. Pentru ca uneori am preferat sa ma invelesc cu insigurare, astfel incat, singur, deci prin urmare sincer, atotputernic si autosuficient, sa ma pot cunoaste asa cum altii nu ma stiu. Nu imi pun problema unui oarecare interes fata de ce cred ceilalti, desi, de vreme ce am ajuns sa imi displaca sa las neexplicate lucruri ce m-au facut prost inteles in fata altora, probabil ar trebui sa o fac.. Inca ma pot rupe de oricine oricat m-ar durea... A ramane sau nu singur e doar o problema de aparenta. Ecuatia e insa complicata de vreme ce prea putini gasesc raspunul corect al propriei ecuatii...
Nu a trebuit sa imi pun niciodata problema accordului celorlalti pentru simplul motiv ca deja dadeam socoteala unei instante in care aveam incredere, felului meu de-a fi. Am considerat ca, desi oarecum anacronic si impotriva curentului, felul meu de a fi va fi infrant orice obstacol. Pus insa in fata posibilului singurului lucru de care mi-ar fi pasat cu adevarat, felul meu de a fi a reusit sa ma infranga doar pe mine. M-am aruncat atunci in lucruri ce m-au facut sa pierd din mine. Razbunare impotriva sinelui? Invocare a maturitatii? Sepuku sentimental? Nu mai conteaza.. Am citit astaseara ceva ce mi-a adus aminte de mine. Am zambit un pic incurcat, un pic cu nostalgie, un pic cu regretul de a nu mai voi fi fost vreodata asa... Am crezut mereu ca daca sunt altfel are sa fie altfel. Povestile ce au supravietuit atata timp in mine, reflexe poate ale unei copilarii intarziate sau doar raspunsul in fata cinismului intrinsec lumii, sunt pe cale sa moara. Si nu am sa misc un deget. Tot ce e frumos trebuie sa moara. Asta e descantecul, blestemul, razvratirea impotriva propriului fel de a fi. Zidurile din vise nu rezista prea mult in fata stihiilor realitatii..
Si totusi, pornit sau nu impotriva sinelui, copilaria din mine ramane perpetuum mobile. A fost de ajuns sa citesc poezia pe care o scrisesem ca sa zambesc cu simpatie si sa inmoi barierele ce le-am intaltat...
Sa cedez in fata propriului fel de a fi sau sa cedez in fata realitatii?