Dinspre mine, înspre mine,prin mine

Simt din nou că aş scrie. Şi simt că nu am să o fac până la capăt. Simt că firul poveştii despre mine se va fi frânt înainte de vreme, rămânând suspendat în aer, răsfirându-se până la volatizare în norii lui "dacă" şi "altfel". E vremea poveştilor ce ar trebui să mă redea pe mine mie. Empiric am descoperit că prin copilăresc ajung cel mai uşor la mine. Copilăresc în sensul de ludic exerciţiu de autocunoaştere. Exerciţiu sincer şi fără pretenţii de pedanterism, sentimental şi curios, fără aşteptări sau căutări anume. A mă căuta pe mine în mine. Eu însumi sunt drumul pietruit cu cărămizi galbene căci doar în mine mă pot înţelege cu adevărat şi doar în mine voi fi găsit răspunsuri. M-am achitat de datoria intrinsecă a omului-fiinţă socială şi poate am făcut-o destul de bine. Dar lumea rămâne departe de mine. Vălurile de întuneric ale îndepărtării, văluri ce le-am aruncat de mult asupra mea, nu pot fi străpunse decât de lumina unui zâmbet sau sclipirea dulce a unui ochi de copilă.
Dar ăsta-i doar începutul... E doar începutul pentru că instinctiv sunt, poate de multe ori, exacerbat de sentimental. Şi poate mai totdeauna nostalgicul unor vremuri mai simple şi mai sincere. A trebuit să compensez asta printr-o raţiune rece, dar totuşi flexibilă. Raţiunea mea e una suspicioasă şi mai totdeauna predispusă înfierării, dar, cu toate astea, gata intodeauna să dea şanse până la punctul în care totul poate fi refăcut. Regenerarea sinelui.

Pentru a te situa în raport cu lumea îţi trebuie o raţiune relativ rece. Se înţelege că însăşi necesitatea sau doar teribilismul unei atare situări, implică sine qua non o detaşare de lume. Necesitatea unei raportări apare in speţă doar in faţa lucrurilor pe care tindem să le înfierăm. Când totul e lapte şi miere întrebările nu îşi au rostul, pentru că răspunsurile nu îşi au rostul. Păcat nu m-am putut situa în interiorul ei... A nu se înţelege că m-am exilat în turnul meu de fildeş de unde mă mulţumesc să arunc sentinţe asupra celorlalţi. Nu. Sunt încă visătorul ce consideră că ce e mai bun în om va supravieţui. Problema e că în prea puţini. Nu am să bat toaca despre cum se sapă unii pe alţii, cum se sacrifică totul zeului ban sau despre orice altă tară a omului modern. Departe de mine, căci de ei nu îmi pasă. Apare totuşi un oarecare paradox. Pe lângă puterea asupra sinelui dobândită prin reticenţa faţă de lume şi încetarea încrederii în om ca fiinţă predestinată binelui, pe lângă această libertate primeşti şi slăbiciunea din faţa a ceea ce îţi pare a fi o părticică din lumea pe care ai fi vrut-o. Am ajutat întotdeauna mai degrabă străinii cu zâmbetul cald decât prietenii cu zâmbetul rece.
Am fost slab doar când mi-a păsat. Spuneam de o oarecare slăbiciune. Ei bine, la mine se manifestă prin renunţarea obsesiv-compulsivă la mine însumi pentru ceilalţi. Şi a văzut doar slăbiciune. Mă întorc spre acelaşi punct dar doar din inerţie. Regret lucruri mai mărunte ca ce a fost atunci, pentru că tot ce nu a fost aşa cum ar fi trebuit se întipăreşte adânc în mine. Să fie oare doar orgoliul sângerând sub loviturile unor neînţelegeri îndreptate împotriva-mi? Să mi se pară că mi se răpeşte nedrept aura ce mă învălătuceşte?:) Nu. Astea sunt doar auto-ironii contrabalans al sus-amintitului orgoliu. Nu, nu e asta pentru ca mi-a păsat doar de părerea puţinora. M-a schimbat. Şi nu regret finalitatea. A doua oară aş face la fel. Tocmai pentru că m-a schimbat. Pentru că am reuşit mai apoi să îmi înfrânez sentimentalul, asediindu-l cu non-feluri de a fi, pentru că am avut ceea ce prea puţini au să aibă, pentru că am decis să iau totul şi am reuşit mai apoi să mă smulg din beţia puterii exercitate asupra altora.

Prietenii mi-au rămas apropiaţi.

Am aproape totul. Trebuie doar să închid ochii şi să grăbesc pasul, trebuie doar să uit pentru o clipă, o clipă clişeic de lungă, poate cât o veşnicie, o clipă de uitare şi am să am totul. Dar oare am să fiu Orfeuul a cărui privire înapoi să condamne totul eşecului? Trebuie doar să mă arunc pt o clipă în marea de scopuri comune. Un ultim an de facultate. Doi-trei ani de muncă pentru bani şi doar pentru bani. Doi-trei ani de relaţii predestinat efemere prin insăşi scopul declanşator.

Rămâne gustul amar al adeveritului "Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune". Drumul spre iadul propriu?

ps: Rămâne totul ambiguu când scrii despre tine fără a-ţi exacerba emoţiile, ba din contră încercând să ocoleşti ceea ce nu mai merită. Fraze neterminate. Reticenţa ca figură de stil.