Daca uneori

Daca uneori tac fara motiv e pentru ca am doar 400000 de cuvinte la dispozitie. Daca insa ai tacea si tu pentru o clipa si ai privi in ochii ce iti par atat de tristi si ai zambi, atunci si ochii mei ar zambi. Si daca ai inchide ochii si nu m-ai mai privi, ai auzi cum zambetul tau pe corzile inimii mele canta un vals domol, tanguitor si-aducator de uitare. Uitarea a 399998 cuvinte inutile. Si ai vedea mai clar ca niciodata ca doar in tacere sufletele se ating si se scutura pentru o clipa de tarana ce le-apasa. M-ai mai vedea pe mine-asa cum sunt, asa cum nu ti-am spus c-as fi vreodata si-asa cum n-ai stiut ca as fi putut fi.
Daca uneori nu iti aud cuvintele si par absent, e pentru c-am surzit pentru o clipa sub auspiciul batailor inimii. Si daca dintre buze nu se ivesc cuvintele pe care tu le cauti sa stii ca ele nu conteaza.
Si dak uneori cuvintele-mi te dor priveste inspre buzele mele si ai sa vezi ca sangereaza.
Si dak uneori privesc in departare strangandu-te incet de mana sa stii ca ma gandesc la tine, caci nu esti tu.
Dak inca nu ti-am spus [...] e pentru ca inca pot trai fara tine.
Si daca inca nu sunt ceea ce ai vrut e pentru ca nu ai stiut sa ma asculti sau n-am stiut sa iti vorbesc...

Later Edit:
Cum se face ca ajung sa scriu uneori astfel? E pentru ca in momentul respectiv chiar stiu sa imi soptesc povesti frumoase, povesti ce le adun in mine pentru mai tarziu. Asa mi-am trait necesarul de emotii de multe ori... In plasmuiri fara chip si fara nume, dar mai putin inselatoare decat supra-apreciata realitate. E felul meu de iubire curteneasca pentru o fiinta fantomatica, fara trup sau chip, ci doar c-un zambet de copil... Trist e ca nu am simtit niciodata nevoia sa ii spun cuiva astfel de lucruri si nici nu cred ca am sa o fac, chiar iubind-o. De ce mi se pare ca cuvintele astea dulci sunt prea patetice, ca sunt sortite sa fie strivite de impactul cu aerul? Din cauza ca sunt atat de multi cei care pot vorbi astfel si totusi si doar cuvinte...? De teama ca odata rostite nu am sa mi le mai pot lua inapoi si mi-ar zgandara orgoliul in momentul unei eventuale despartiri, ramanand cu tristetea de a ma fi deschis cuiva ce acum e o straina? N-am sa ma cobor niciodata atat de mult incat sa mint ca nu am vrut sa spun,nu am simtit ce-am spus, doar pentru a o rani sau pentru a parea ca scap nevatamat si-nvingator; pentru ca atunci nu as mai fi nici nevatamat si nici invingator. Ciudat cum m-am despartit de fiecare data senin atata timp cat asta nu le era indiferent... Ba chiar le-am oferit de multe ori sansa de a continua ele mascarada dupa ce faceam primul pas . Vindecase-le orgoliul. Era ultimul lucru pe care li-l puteam oferi ca prieten, caci atata timp cat sunt cu cineva tot ce vreau e sa fie fericita. Pacat insa ca tot ce am simtit de-atatea ori a fost simpatie... Ce ma sugruma adesea e ca nu scap de acea simpatie si ma gandesc tot timpul la respectiva, parca totusi dragastos, parca totusi indiferent, constient ca o fac poate pentru ca ma simt singur si pentru ca am ratat inca o ocazie de a fi fericit... Mi-astept schimbarea...
ps: Later edit-ul a aparut din necesitatea morbida de a-mi infrana emotiile, de a-mi recarpi coconul ce ma apara de voi cei de afara.
pps: stiu ca din fraze picura la un moment dat trufia si superioritatea, dar e doar pentru ca ele ma ajuta sa ma pastrez pe mine la un loc atunci cand sunt trist, furios, nostalgic... si de altfel si pps-ul asta e doar inca o pavaza...