Ştii, de fapt nu ştii pt că tu nici nu exişti dragă cititorule, că mie îmi place noaptea? Îmi place liniştea ei. Îmi place uitarea pe care o aduce şi uneori îmi place chiar şi furtuna zbuciumată de gânduri ce-l sperie pe Ene.
L-am invitat odată pe acest moş de treabă la o cafea. Părea un pic stingherit. Spunea că nu se mai oprise de mult timp din fuga lui aducătoare de uitare. Avea părul alb, nins de-atatea vise, şi ochii încă-i mai purtau lumina începutului de lume. Sprâncenele-i erau ridicate mereu a întrebare şi asta îi încreţea un pic fruntea. Bărbia îi era un pic aplecată în partea stângă ceea ce îl făcea sa pară mereu gânditor şi in ciuda umerilor un pic lasaţi, paşii lui vioi se inlanţuiau într-un dans demult uitat de omenire. A păşit destul de nehotărât peste pragul înalt, ceea ce l-a făcut să se aplece un pic şi din păr i s-au scuturat vise. Vise peste pragul meu. Mai târziu le-am cules şi le-am aşezat cu grijă în raftul de sus al dulapului din colţul de răsărit al camerei. Cred că cuiva îi e tare dor de ele. Acum şi-au mai pierdut din strălucire şi ştiu c-atunci când se vor stinge cineva a făcut-o impreună cu ele... S-a indreptat hotărât spre cuier, părea familiar cu locul, şi şi-a răzmat paltonul ros de întunecimea veacurilor. L-am invitat să se aşeze pe scaunul din faţa mea şi l-am servit cu o cafea. S-a aşezat, dar a refuzat politicos cafeaua spunându-mi ca între ei doi e un mai vechi litigiu. A acceptat bucuros însă un ceai fierbinte de tei.
După un început oarecum stângaci de conversaţie, limba a început să i se dezlege în văluri de cuvinte. Avea o voce caldă si liniştită. Mi-a părut la un moment dat că recunosc vocea tatei citindu-mi poveşti inainte de somnurile mele zbuciumate infantile.
"Am alintat atâtea pleoape şi am cules atâtea vise de pe ele. Ştii visele sunt doar nişte licurici mici-mici, puşi pe ghiduşii şi zboruri îndrăzneţe? Şi sunt atât de dependenţi de stăpânii lor. Unii nu ştiu cât rău le fac atunci cand îi ignoră. Ei au nevoie de alinturi, şi de iubire. Atunci când se nasc poartă lumina paradisului. Ei sunt cioburile de lumina ce se joacă-n privirea şi în zâmbetul de copil. Fără stăpânii lor, însă, işi pierd strălucirea şi se retrag în privirea acestora, unde-şi ascund lacrimile. Şi pâlpâirea lor devine din ce în ce mai slabă, până când, uitaţi cu totul se sting în exil.
Acum mii de ani, am cules cele mai frumoase vise de pe pleoapele şi buzele unei copile. Avea părul lung ce curgea in văluri de întuneric peste umerii ei netezi şi ce se agăţa uneori în buzele ei, de un roşu aprins, ce se odihneau veşnic într-un surâs al inocenţei. Obrajii ei, ce nu cunoscuseră niciodată alt vânt decât cel al primaverii, purtau două gropiţe în care odată am prins doi îngeri odihnindu-se. Mâna dreaptă i se odihnea întotdeauna pe inima ale carei bătăi am rămas de atâtea ori să le ascult în puterea nopţii. La început o priveam doar un pic, şi fiecare minut în care o făceam mă întinerea şi îmi învigora aripile. Plecam apoi beat de fericire, rătăcind pe străzile oraşului pustiu, risipind somnul peste cerşetorii şi desfrânaţii ce adormeau îmbraţişati. Mă aruncam în zboruri mute, până ce mă izbeam de porţile cerului şi-apoi mă avântam în picaje bruşte. Şi-n fiecare seară aripile îmi deveneau din ce în ce mai rare de zborurile nebuneşti. La răsărit mă opream şi, gâfâind, sorbeam izvoare. Mă aruncam apoi pe spate în iarba ce ardea de gândurile mele. La prima rază a soarelui ce o simţeam bătându-mă pe umăr, mă retrăgeam în steaua de la nord, turbat încă de gândul ei. Cu timpul însă-ntârziam din ce în ce mai mult la căpătâiul ei. La început doar câteva minute, apoi ore, apoi noaptea întreagă.
La inceput oamenii s-au bucurat de noua libertate a nopţii. Şi-au chefuit zile întregi cistind nesomnul şi propovăduind defrâul. În curând au obosit însă. Au obosit de neuitare şi de dorul începutului. Doar copila mea, se odihnea, iar eu o vegheam până la răsărit. Prea beat de gândul ei, i-am uitat pe oameni şi nu le-am mai privit jocul decadent. Ei însă şi-au adus aminte de mine. Şi blestemaţii, au vrut să mă îndure să le redau somnul. Şi mi-au jertfit,la miezul zilei, zeiţa ce singură îşi purta somnul în regat. De-abea când am simţit mirosul cărnii arse, al ei, mi-am smuls aripile ce m-ar fi încetinit şi m-am aruncat în gol deasupra lumii. M-am prăvălit în ropote de moarte, şi soarele ce-ntâia oară mă vedea, mi-a înteles pe loc durerea şi a fugit turbat din calea mea. Şi cerul, crestat de zborul meu, s-a prăvălit şi el pe lume, în norii grei de la-nceputul ei. S-a zguduit pământul când l-am săgetat. M-am ridicat năuc şi am fugit spre rug. Am văzut-o în mijlocul vâlvătăilor şi mi-am simţit faţa sfaşiată de durere şi pentru prima oară de la începutul lumii am plâns. Am plâns cu sânge şi cu ura. Şi buzele ce mi le-am sfâşiat cu dinţii le-am aruncat în calea corbilor ce s-au hrănit cu seva mea căutându-şi nemurirea. În jurul meu se prosternau bastarzii cu faţa schimonosită de teama a ceea ce va urma sărutând pământul cu gura lor cea păcătoasă. Singură ea,dormind încă, zâmbea în mijlocul flăcărilor, ce parcă se fereau să o cuprindă. Când m-am trezit buimac din şoc m-am repezit spre rugul de pe care-am smuls-o. Am strâns-o-n braţe, plângându-i în păr şi-am sărutat-o de mii de ori pe frunte. Şi am rugat-o eu, cel ce îi adusesem de-atâtea ori somnul, să se trezească. Ea continua să zâmbească nemişcată. Am trimis îngerii să-mi caute aripile. Când s-au întors, cu un ac încins în rugul ei, mi le-au cusut la loc. Şi am zburat, purtând comoara lumii-n braţe, spre-adâncurile fratelui meu. Şi l-am rugat să mi-o redea, i-am plâns la picioare, căutându-i mila, lui cel cu inimă de fier, suflet de aramă nepăsător în pieptul său
Pentru mult timp am urât oamenii şi-am hotărât să îi las în neuitare veşnică. Sătul însă de sacrificile lor, şi mai ales ale celor mai puri pui de om, le-am oferit mila mea, redându-le somnul, şi am cusut cerul ce îl crestasem în cădere. Când voi priviţi înspre acolo, îi spuneţi Caleea Lactee.
Acum eu am să plec, am multe vise de cules. Somn uşor...
"
Ceaiul îşi înălţa somnoros aburii spre tavanul prea scund, ca într-un vis. Am găsit însă, a doua zi pe pragul meu jucăuşi licurici...
E 1:00 şi somnul nu mai vine.Probabil Ene s-a oprit încă o dată la o cafea. Sau poate a găsit încă o copilă cu zâmbet rupt din început de lume...
Pur si simplu... minunat. Inocent si inalt...
RăspundețiȘtergereTe pot adauga in blogroll?