vineri, 23 ianuarie 2009

Absurdistan

M-am intalnit deunazi c-un pescarus. Mort.
Parea cam mohorat cu fata lui in descompunere.
M-am gandit sa impart cu el pt cateva clipe singuratatea. Singuratatea lui. Singuratatea mea.
"Hei! Cum merge?". Nici un raspuns, doar vantul care suiera biciunind salbatic marea.
Comunicarea inter-specii a fost intotdeauna dificila. Credeam insa ca va fi mai usor cu un pescarus mort. Mai ales unul deschis la minte asa ca el. Piatra ce zvacnise din prastie si zacea tacuta langa el il nimerise in cap. Mdea.. Deschis la minte.
Am hotarat sa ii dau un ragaz sa isi adune putin ideile. Toata zaceau insirate haotic printre grauntele de nisip si picurii de sange.
Am zis ca poate se fereste de oameni. De pietre ar fi trebuit sa se fereasca. Am incercat sa ii castig increderea. I-am oferit un pestisor auriu. Stiti din aceia de care au si la magazinul de pe colt,2 lei bucata. Cand il prinsesem imi spusese:"Ai trei dorinte dak ma eliberezi!". Da' ce sa fac eu cu inca 3 dorinte, ca si asa am buzunarul doldora de ele. Uneori de-abia reusesc sa imi tarasc piciorul sub greutatea lor. Asa ca am hotarat sa il pastrez ca amintire intre paginile unei carti. Il mai purtam din cand in buzunarul de la piept. Era talismanul meu norocos, desi faptul ca se afla acolo nu il facea tocmai norocos.
M-a refuzat! Se tinea bine afurisitul. Incepea sa ma sacaie condescendenta lui.
"E frumos acolo unde esti acum?". Am interpretat tacerea lui ca pe un nu.
"Exista un rai al pescarusilor?". N-a raspuns. Tacerea lui insa spunea totul. Nu a ajuns in cele mai fericite locuri. Nici nu e de mirarea cu o atitudine ca asta. Sau poate nu era asa de ingamfat cum credeam eu. Poate ii era teama de mine sau poate credea ca cine stie ce intentii ascunse am. Dar ce Dumnezeu as putea eu sa vreau de la un pescarus mort?
Sacait de incapatanata lui tacere nu am mai asteptat sa imi raspunda si am incercat sa sparg eu gheata.
I-am povestit de vremea asta ticaloasa. Trebuie sa ii fi fost tare frig acolo sus doar cu bietele astea pene, mai ales ca pe cateva tocmai i le rapise vantul. Si-a pastrat insa indiferenta insangerata. Doar brava. Pielea i se facuse de gaina.
I-am povestit despre cafeaua cu spuma de lapte ce o beau dimineata la birou si l-am intrebat cum ii place lui cafeaua. Parea ca i-am captat atentia. Ochii lui vii scanteiau sub asaltul picaturilor de ploaie. Nici un raspuns insa.
I-am povestit cum ieri ii furasem privirea unei domnisoare tare nostime si decisesem sa nu i-o mai inapoiez astfel incat sa nu o daruiasca si altuia. Am vazut-o si astazi. Purta ochelari de soare. In stanga un baston. In dreapta lesa unui caine cu coada saltareata. Pasii ii erau nesiguri si impiedicati. Probabil pentru ca ma recunoscuse.
Am vorbit iar despre vremea asta nenorocita si vantul care batea cu putere. I-am spus ca daca are vreodata de gand sa arunce vorbe in vant sa se asigure ca vantul nu bate din fata, mai ales daca e vorba de vorbe grele sau vorbe murdare. S-ar putea sa si le-nghita.
I-am povestit despre toate fetele pe care le adusesem pe plaja sa priveasca rasaritul in timp ce eu priveam nisipul. Una dintre fete spusese odata ca se simte privita si ca ar trebui sa o lasam pe alta data. I-am raspuns ca rasaritul nu o poate privi inapoi.
I-am povestit cum ne jucam cand eram mici. Ce vremuri... Cum ne mai distram tragand de timp si cat de greu se urnea din cauza bratelor noastre prea slabe. O data am prins un prieten cand isi omora timpul. Ingroziti am fugit toti. Nu l-am mai vazut niciodata, dar auzisem un zvon cum ca devenise din ce in ce mai mic pana cand disparuse cu totul. Cum ne mai distram alergand de nebuni. Scapam de cele mai multe ori insa pentru ca ei fugeau doar pe diagonala.
Frumoasa, indepartata copilarie.Cum ne mai distram doborand pescarusi...

Un comentariu:

  1. e o poezie, e si-un cantec despre un pescarus. unii omorau vrabii, alti porumbei. prastia o fi aceeasi dar pietrele poate sunt diferite. oricum sentimentul de dupa e acelasi. foarte faina postarea, candva am vorbit si eu cu o mamaruta moarta.

    RăspundețiȘtergere