Hulire

Asta e una dintre primele poezii pe care le-am scris
imediat dupa venirea la facultate. Paream atat de pornit atunci
impotriva lui God, o impotrivire literara de altfel, caci
nu cred sa il fii 'hulit' vreodata. Pe de alta
parte nu cred sa il fii cautat cu frenezie in cei 18 anisori
pe care ii aveam atunci. De ce inca mai pastrez poezia asta?
Pentru ca ma amuza, poate, teribilismul ce ma incerca la varsta aia
si ma pot privi mai ingaduitor spunand:'Mda, mi-a mai venit mintea la cap'.
Probabil voi ramane pt mult timp la ideea ca
Dumnezeu e o idee buna, aplicata atat de prost de
"aproapele".Sau poate, cuprins de cainta ignorantei
mele, ma voi intoarce - ah - spre lumina si cuvantul lui
ma va conduce.Sau poate nu.


Hulire

Cand soarele doar pentru voi rasare
Si ceata cade pentru mine,
Cand luna dupa nori dispare,
Voi rupe firul ce ma tine
Legat de aripile-mi frante
Si voi huli un Dumnezeu,
Ce-a cutezat sa ma infrunte
In moartea sufletului meu.

Atunci va voi aduce voua
Durerea mea de-a fi etern,
Va voi uda pe toti cu-amara roua
Ce-o sorb din propriul meu infern.
Am sa blestem si-am sa iubesc
Caci sunteti si copiii mei
Si am sa smulg de pe altar
Insangeratii miei.

Nu v-amagiti cu nemurirea
Unor suflete-mpacate si senile
Eu va ofer dezlantuita, furioasa fericirea.
Muriti, muriti, veniti la mine...